Taxele judiciare de timbru (actualizate)

LEGE   Nr. 146 din 24 iulie 1997

privind taxele judiciare de timbru

(text în vigoare începând cu data de 17 iulie 2009)

    ART. 1

    Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege.

    ART. 2

    (1) Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:

    a) până la valoarea de 50 lei - 6 lei;

    b) între 51 lei şi 500 lei - 6 lei + 10% pentru ce depăşeşte 50 lei;

    c) între 501 lei şi 5.000 lei - 51 lei + 8% pentru ce depăşeşte 500 lei;

    d) între 5.001 lei şi 25.000 lei - 411 lei + 6% pentru ce depăşeşte 5.000 lei;

    e) între 25.001 lei şi 50.000 lei - 1.611 lei + 4% pentru ce depăşeşte 25.000 lei;

    f) între 50.001 lei şi 250.000 lei - 2.611 lei + 2% pentru ce depăşeşte 50.000 lei;

    g) peste 250.000 lei - 6.611 lei + 1% pentru ce depăşeşte 250.000 lei.

    (1^1) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi cererilor privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, precum şi cererilor privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial; cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxă de timbru dacă este accesorie cererii privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic patrimonial.

    (2) În cazul contestaţiei la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestaţii nu poate depăşi suma de 194 lei, indiferent de valoarea contestată.

    (3) Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege.

    ART. 3

    Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel:

    a) cereri pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nepatrimonial - 19 lei;

    a^1) cereri în anularea sau declararea nulităţii unui act juridic nepatrimonial - 12 lei;

    Dacă prin cerere se solicită şi repararea pagubelor suferite, aceasta se taxează conform art. 2 alin. (1).

    b) cereri care privesc dreptul de folosinţă a locuinţelor sau a unor încăperi, nelegate de plata anumitor sume de bani, precum şi cereri de ordonanţă preşedinţială al căror obiect nu este evaluabil în bani - 10 lei;

    c) cereri pentru:

- stabilirea calităţii de moştenitor - 50 lei/moştenitor 

- stabilirea masei succesorale - 3% la valoarea masei succesorale;

- cereri de raport - 3% la valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;

 - cereri de reducţiune a liberalităţilor - 3% la valoarea rezervei care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor;

- cereri de partaj - 3% la valoarea masei partajabile.

    Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2 alin. (1);

    d) cereri de recuzare în materie civilă - 4 lei;

    e) cereri de suspendare a executării silite, inclusiv a executării vremelnice, precum şi cereri în legătură cu măsurile asiguratorii - 10 lei;

    f) cereri de perimare şi cereri pentru eliberarea ordonanţei de adjudecare - 10 lei;

    g) contestaţii în anulare - 10 lei;

    h) cereri de revizuire - 10 lei;

    i) acţiuni în grăniţuire, în cazul în care nu - cuprind şi revendicarea unei porţiuni de teren - 19 lei;

    În ipoteza în care se revendică şi o porţiune de teren, se va adăuga şi taxa corespunzătoare valorii suprafeţei revendicate;

    j) acţiuni posesorii şi cereri care au ca obiect servituţi - taxa se va calcula în condiţiile art. 2 alin. (1), la o valoare stabilită la 20% din valoarea bunului a cărui posesie se solicită sau asupra căruia se solicită constituirea unei servituţi;

    k) cereri de strămutare în materie civilă -  4 lei;

    l) cereri pentru învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în ţară sau în alte ţări şi a oricăror alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care nu sunt executorii potrivit legii - 4 lei;

    m) cereri introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege:

     - cererea pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, unei adeverinţe sau oricărui alt înscris - 4 lei;

     - cerere cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite - 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 39 lei;

    n) cereri pentru refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute, precum şi cereri de repunere în termen - 4 lei;

    o) cereri pentru încuviinţarea executării silite - 10 lei;

    o^1) cereri pentru emiterea somaţiei de plată - 39 lei;

    p) cereri privind instituirea de măsuri asiguratorii  asupra navelor şi aeronavelor - 388 lei;

    r) cereri de asistenţă judiciară, formulate de autorităţile străine, dacă prin convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate nu s-a stabilit că asistenţa judiciară internaţională se efectuează gratuit:

     - înmânarea de acte judiciare sau extrajudiciare - 39 lei;

     - efectuarea de comisii rogatorii - 78 lei;

    s) cereri de înfiinţare a popririi - 10 lei;

    ş) cereri pentru repunerea pe rol, când suspendarea judecării se datorează părţilor - 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a cărei judecare a fost suspendată;

    t) cereri pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitivesau irevocabile - 2 lei;

    ţ) cereri pentru legalizarea de copii de pe înscrisurile aflate la dosar, pentru fiecare exemplar de copie - 1 leu/pagină;

    ţ^1) cereri pentru eliberarea oricăror alte certificate prin care se atestă fapte sau situaţii rezultate din evidenţele instanţelor de  judecată ori cu privire la dosarele aflate în arhiva acestora - 1 leu;

    u) notificările şi somaţiile comunicate prin  executorii judecătoreşti, pentru fiecare comunicare - 4 lei;

    v) cereri adresate Ministerului Justiţiei pentru supralegalizarea înscrisurilor sau copiilor de pe înscrisuri, destinate a fi utilizate în străinătate - 1 leu;

    x) cereri adresate Ministerului Justiţiei pentru autorizarea traducătorilor şi interpreţilor - 19 lei.

    ART. 3^1

    (1) Cererile introduse la instanţele judecătoreşti, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, se taxează potrivit prevederilor art. 2 alin. (1), la valoarea imobilului.

    (2) Taxarea cererilor prevăzute la alin. (1) se face la valoarea imobilului declarat de părţi. În cazul în care valoarea declarată de părţi este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camerele notarilor publici, taxarea cererilor se va face la această din urmă valoare.

    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi la taxarea cererilor în materie de moştenire.

    (4) Instanţele de judecată vor solicita la începutul fiecărui an camerelor notarilor publici expertizele privind stabilirea valorilor orientative ale bunurilor imobile din circumscripţia teritorială a instanţei.

    ART. 3^2

    (1) În cazul cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, instanţa de judecată va solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă, certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale şi dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.

    (2) Dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari se aplică în mod corespunzător.

    (3) În cazul acestor cereri, dacă instanţa de judecată va dispune efectuarea unei expertize tehnice judiciare, aceasta va fi avizată de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.

    ART. 4

    Cererile pentru acordarea personalităţii juridice, pentru autorizarea funcţionării şi pentru înregistrarea unor persoane juridice se taxează după cum urmează:

    a) cereri pentru înregistrarea partidelor politice - 39 lei;

    b) cereri pentru acordarea personalităţii juridice asociaţiilor fără scop lucrativ, fundaţiilor, uniunilor şi federaţiilor de persoane juridice fără scop lucrativ, precum şi pentru modificarea actelor constitutive ale acestora - 19 lei.

    ART. 5

    Cererile formulate în domeniul drepturilor de autor şi de inventator se taxează după cum urmează:

    a) cereri pentru recunoaşterea dreptului de autor şi a celor conexe, pentru constatarea încălcării acestora şi repararea prejudiciilor, inclusiv plata drepturilor de autor şi a sumelor cuvenite pentru opere de artă, precum şi pentru luarea de măsuri în  scopul prevenirii producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora - 39 lei;

    b) cereri pentru recunoaşterea calităţii de inventator, de titular de brevet, a drepturilor născute din brevetul de invenţie, din contractele de cesiune şi licenţă, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului - 39 lei.

    ART. 6

    În materie comercială, se taxează următoarele cereri:

    a) cereri pentru înregistrarea sau autorizarea  societăţilor comerciale, precum şi pentru modificarea actelor constitutive ale acestora, cereri pentru excluderea unui asociat, precum şi cereri de dizolvare şi lichidare a unei societăţi comerciale - 39 lei;

    b) cereri pentru lichidarea poziţiei dominante a unui agent economic - 39 lei;

    c) acţiuni, cereri şi contestaţii introduse în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 278/2004 - 120 lei.

    d) *** Abrogată

    ART. 7

    Taxele judiciare de timbru pentru unele acţiuni şi cereri referitoare la raporturile de familie sunt următoarele:

    a) pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 1 şi 2 din Codul familiei - 39 lei;

    b) pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 3 din Codul familiei, precum şi în cazul în  care reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe ţară - 8 lei;

    c) pentru cererile de stabilire a locuinţei minorilor, formulate potrivit art. 100 alin. 3 din Codul familiei, pentru cererea de încredinţare a copiilor minori, introdusă separat de acţiunea de divorţ, pentru cererile de reîncredinţare a copiilor minori ulterior divorţului, pentru acţiunea introdusă de un părinte care a recunoscut unul sau mai mulţi copii, în scopul purtării numelui său, precum şi pentru cererile de încredinţare a copiilor minori din afara căsătoriei, formulate potrivit art. 65 din Codul familiei - 6 lei.

    ART. 8

    Cererile formulate potrivit Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 cu modificările şi completările ulterioare, se taxează după cum urmează:

    a) cereri pentru soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notarilor publici - 8 lei;

    b) plângeri împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial - 8 lei;

    c) cereri pentru supralegalizarea semnăturii şi a sigiliului notarului public de către Ministerul Justiţiei - 4 lei.

    ART. 8^1

    (1) Cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxează potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c).

    (2) După plata taxelor succesorale, eliberarea de noi copii de pe hotărârile judecătoreşti prevăzute la alin. (1) se taxează cu 2 lei.

    ART. 8^2

    Cererile formulate potrivit Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, se taxează după cum urmează:

    a) cereri pentru soluţionarea conflictelor de competenţă între birourile executorilor judecătoreşti - 8 lei;

    b) plângeri împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită - 8 lei;

    c) cereri pentru supralegalizarea semnăturii şi a ştampilei  executorului judecătoresc - 4 lei.

    ART. 9

    (1) *** Abrogat

    (2) *** Abrogat

    (3) *** Abrogat

    (4) *** Abrogat

    (5) *** Abrogat

    (6) Acţiunile şi cererile prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare şi de Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 cu modificările şi completările ulterioare, altele decât cererile de efectuare a operaţiunilor de publicitate, se taxează cu 8 lei.

    (7) *** Abrogat

    ART. 10

    Cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale.

    ART. 11

    (1) Cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din:

    - taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă;

    - taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani.

    (2) Se timbrează cu 4 lei cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva următoarelor hotărâri judecătoreşti:

    - încheierea de scoatere în vânzare a bunurilor în acţiunea de partaj;

    - încheierea de suspendare a judecării cauzei;

    - hotărârile de declinare a competenţei şi de dezînvestire;

    - hotărârile de anulare a cererii, ca netimbrată sau nesemnată;

    - hotărârile prin care s-a respins cererea, ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat.

    ART. 12

    Cererile în vederea declarării recursului în anulare în cauze civile, adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se taxează cu 8 lei.

    ART. 13

    Toate celelalte acţiuni şi cereri neevaluabile în bani, cu excepţia celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se timbrează cu 8 lei.

    ART. 14

    Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

    ART. 15

    Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la:

    a) încheierea, executarea şi încetarea contractului individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, stabilirea impozitului pe salarii, drepturile decurgând din executarea contractelor colective de muncă şi cele privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, precum şi executarea hotărârilor pronunţate în aceste litigii;

    b) plata muncii membrilor cooperativelor de producţie meşteşugărească, de producţie mixtă agricolă-meşteşugărească, de invalizi şi de prestări de servicii;

    c) obligaţiile legale şi contractuale de întreţinere;

    d) stabilirea şi plata pensiilor, precum şi alte drepturi prevăzute prin sistemele de asigurări sociale;

    e) stabilirea şi plata ajutorului de şomaj, a ajutorului de integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin, a ajutorului social, a alocaţiei de stat pentru copii, a drepturilor persoanelor handicapate şi a altor forme de protecţie socială prevăzute de lege;

    f) restituirea de către persoanele fizice şi juridice care folosesc personal salariat a sumelor acordate de organul de asigurare cu titlu de pensii şi ajutoare sociale celor accidentaţi în muncă;

    f^1) stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice;

    g) stabilirea şi acordarea despăgubirilor decurgând din condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept;

    h) adopţie, constatarea abandonului, ocrotirea minorilor, tutelă, curatelă, interdicţie judecătorească, asistenţa bolnavilor psihic periculoşi, precum şi la exercitarea de către autoritatea tutelară a atribuţiilor ce îi revin;

    i) sancţionarea contravenienţilor;

    j) protecţia consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenţilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor;

    k) stabilirea drepturilor persoanelor fizice acţionare la societăţile comerciale agricole pe acţiuni;

    l) valorificarea drepturilor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie;

    m) amenzile de orice fel:

    n) exercitarea drepturilor electorale;

    o) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea;

    p) orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru;

    r) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente;

    s) stabilirea şi acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările ulterioare;

    t) drepturile şi interesele legitime pretinse de foştii deţinuţi şi persecutaţi pentru motive politice în perioada regimului comunist din România.

    ART. 16

    Sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi contestaţiile introduse la curtea de apel împotriva hotărârilor comisiilor constituite în temeiul art. 20 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

    ART. 16^1

    Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile, acţiunile şi căile de atac formulate de către prefect sau primar pentru anularea actelor juridice făcute sau emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

    ART. 17

    Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.

    ART. 17^1

    Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile pentru înregistrarea asociaţiilor de proprietari, de locatari sau mixte, adresate judecătoriei.

    ART. 17^2

    Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile pentru dizolvarea societăţilor comerciale şi a grupurilor de interes economic, formulate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

    ART. 18

    (1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiţiei.

    (2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.

    (3) Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.

    (4) În cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate.

    ART. 18^1

    În cazul taxelor datorate pentru cereri adresate Ministerului Justiţiei, soluţionarea cererii de reexaminare este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

    ART. 19

    Taxele judiciare de timbru, precum şi sumele provenite din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti se plătesc în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul. Taxele judiciare de timbru, precum şi sumele provenite din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti pot fi plătite şi prin unităţi bancare în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale, costurile operaţiunilor de transfer fiind în sarcina debitorului taxei.

    ART. 20

    (1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

    (2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.

    (3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.

    (4) Dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

    (5) În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

    ART. 21

    (1) Persoanele fizice pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008.

    (2) Instanţa acordă persoanelor juridice, la cerere, facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în următoarele situaţii:

    a) cuantumul taxei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate;

    b) plata integrală a taxei, potrivit art. 20, nu este posibilă deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate.

    (3) În mod excepţional, instanţa poate acorda persoanelor juridice reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în alte cazuri în care apreciază, faţă de datele referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice.

    (4) Reducerea taxei de timbru poate fi acordată separat sau, după caz, împreună cu eşalonarea sau amânarea plăţii.

    ART. 21^1

    (1) Pentru soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, instanţa poate solicita orice lămuriri şi dovezi părţii sau informaţii scrise autorităţilor competente.

    (2) Asupra cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei de timbru instanţa se pronunţă fără citare, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. Încheierea se comunică solicitantului şi părţii adverse, dacă este cazul.

    (3) Împotriva încheierii, părţile interesate pot formula cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii.

    (4) Cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, instanţa pronunţându-se prin încheiere irevocabilă.

    ART. 21^2

    (1) În cazul încuviinţării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, prin încheiere se vor stabili, după caz, cota de reducere sau cuantumul redus al taxei, termenul sau termenele de plată şi cuantumul ratelor.

    (2) Eşalonarea plăţii taxelor judiciare se poate face pe parcursul a cel mult 2 ani.

    (3) În cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite. În titlul executoriu se vor menţiona şi codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare a debitorului. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Economiei şi Finanţelor în a căror rază teritorială îşi are sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

    ART. 22 *** Abrogat

    ART. 23

    (1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, în următoarele cazuri:

    a) când taxa plătită nu era datorată;

    b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal;

    c) când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale;

    d) când, în procesul de divorţ, părţile au renunţat la judecată ori s-au împăcat;

    e) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă;

    f) în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicţională.

    (2) În cazul prevăzut la lit. d), se restituie jumătate din taxa plătită, iar în cazul prevăzut la lit. e), taxa se restituie proporţional cu admiterea contestaţiei.

    (2^1) În cazul în care, până la prima zi de înfăţişare, părţile încheie tranzacţie sau renunţă la judecată, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie în întregime, iar în cazul în care tranzacţia ori renunţarea la judecată intervin ulterior primei zile de înfăţişare, se restituie până la jumătate din suma achitată, ţinând seama de actele procesuale deja îndeplinite.

    (3) Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale.

    (4) Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti sau, după caz, parchetului la care s-a introdus acţiunea sau cererea.

    ART. 24

    (1) Taxele judiciare de timbru plătite prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile nu se restituie.

    (2) De asemenea, nu se restituie taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi acţiuni anulate ca insuficient timbrate.

    ART. 25

    (1) Din sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare, un procent de 25% constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei. Executarea silită a debitelor se efectuează de organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

    (2) Din diferenţa de 75% din sumele prevăzute la alin. (1) se constituie un fond cu destinaţie specială pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei, în contul nr. 119 01.07. "Fondul pentru stimularea personalului potrivit dispoziţiilor legale".

    (3) Repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.

    (4) Disponibilităţile de la finele anului se vor reporta în anul următor, pentru a fi cheltuite cu aceeaşi destinaţie.

    ART. 25^1

    În scopul colectării sumelor prevăzute la art. 25, se vor deschide pe seama Ministerului Justiţiei conturi la unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului - nr. 50.32. "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat". Lunar, Ministerul Justiţiei va vira în fondul cu destinaţie specială cota de 75% din totalul încasărilor.

    ART. 26

    (1) O cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti se constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprinde distinct în bugetele de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel:

    a) o cotă de 70% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, din care 50% va fi folosită pentru finanţarea sistemului de ajutor public judiciar şi a sistemului de asistenţă juridică, iar 20% va avea ca destinaţie cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente;

    b) o cotă de 10% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Consiliului Superior al Magistraturii şi va fi folosită pentru asigurarea pregătirii profesionale a judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi a personalului din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii şi, respectiv, Şcoala Naţională de Grefieri, precum şi pentru cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente;

    c) o cotă de 10% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

    d) o cotă de 10% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca destinaţie cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente.

    (2) Disponibilităţile de la finele anului se vor reporta în anul următor pentru a fi cheltuite cu aceeaşi destinaţie.

    (3) Diferenţa de procent de 25% din sumele prevăzute la alin. (1) se constituie venituri la bugetele locale.

    (4) Sumele provenind din taxele judiciare de timbru se constituie venituri la bugetele locale.

    ART. 27

    Ministerul Finanţelor Publice va crea un cont bugetar separat pentru încasarea veniturilor prevăzute la art. 25 şi 26 din prezenta lege, pe care îl va comunica Ministerului Justiţiei, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Uniunii Avocaţilor din România, Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, Casei de Economii şi Consemnaţiuni, precum şi tuturor băncilor.

    ART. 28

    (1) Nivelul taxelor judiciare de timbru prevăzute de prezenta lege se actualizează o dată pe an cu indicele ratei inflaţiei, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi a Ministerului Finanţelor Publice.

    (2) Pentru aplicarea prezentei legi, Ministerul Justiţiei, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, va elabora norme metodologice în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

    ART. 29

    Taxele judiciare de timbru, achitate sau transmise spre încasare înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, rămân valabile în situaţia în care eliberarea actului sau prestarea serviciului taxabil are loc după această dată.

    ART. 30

    (1) Prezenta lege intră în vigoare în termen de 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

    (2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

    - art. 1 lit. a), art. 3 lit. a), b), c), f), h), i), j) şi k), art. 3 lit. e) şi g), art. 9, art. 12 şi 13 (numai în ce priveşte acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac la instanţele judecătoreşti), precum şi art. 6 alin. 2 (modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1996) din Decretul nr. 199/1955 asupra taxelor de timbru;

    - art. 1 - 8 şi art. 14 - 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.295/1990 privind taxele de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi asupra actelor de notariat şi serviciilor prestate de acestea, cu modificările ulterioare;

    - art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990;

    - [Liniuţa a 4-a] *** Abrogată

    - cap. I din anexa nr. 2 la Ordonanţa Guvernului nr. 10/1993 privind actualizarea, în funcţie de rata inflaţiei, a unor taxe stabilite în sume fixe pentru serviciile prestate în favoarea unor persoane fizice şi juridice, aprobată prin Legea nr. 102/1994;

    - art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/1995 privind stabilirea taxelor de timbru pentru activitatea notarială, aprobată şi modificată prin Legea nr. 105/1995;

    - art. 150 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

    - art. 5 lit. c) din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni;

    - art. 26 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 888/1996 pentru aprobarea Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni;

    - art. 69 alin. (2) din Legea locuinţei nr. 114/1996;

    - orice alte dispoziţii contrare.

CHICAGO

Mandatul european de arestare

La data de 1 decembrie 2008, in cauza C-388/08 PPU Camera a III-a a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene a pronuntat o hotarare in urma formularii in baza art. 35 UE a unui numar de trei intrebari preliminare de catre Korkein oikeus (Curtea Suprema din Finlanda).

Cererea a fost formulata in cadrul procedurii penale declansate impotriva lui Artur Leymann si Aleksei Pustovarov, acuzati de săvârsirea unei infractiuni grave referitoare la stupefiante si predati autoritătilor finlandeze în temeiul unor mandate europene de arestare.

 Întrebările preliminare adresate au fost:

„1) Cum trebuie interpretată expresia “infracţiune […] alta decât cea care a motivat predarea” utilizată la articolul 27 alineatul (2) din decizia – cadru şi, mai precis, care sunt criteriile relevante pentru a stabili dacă descrierea faptelor pe care se întemeiază acuzarea diferă de cea pe care s-a întemeiat predarea, astfel încât trebuie să se considere că este o “altă infracţiune”, care nu poate fi urmărită decât cu consimţământul menţionat la articolul 27 alineatul (3) litera (g) şi alineatul (4)?

2) Articolul 27 alineatul (2) din decizia – cadru trebuie interpretat în sensul că procedura consimţământului prevăzută la alineatul (3) litera (g) şi la alineatul (4) ale aceluiaşi articol trebuie să se aplice într-un caz în care atât mandatul de arestare, cât şi acuzarea definitivă [priveau] o infracţiune gravă referitoare la stupefiante, dar descrierea faptelor care fac obiectul acuzării a fost modificată ulterior astfel încât acuzarea privea o altă categorie de stupefiante decât cea menţionată în mandatul de arestare?

3) Cum trebuie interpretat articolul 27 alineatul (2) din decizia - cadru potrivit căruia o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o altă infracţiune, având în vedere în special procedura consimţământului prevăzută la alineatul (4) al aceluiaşi articol şi ţinând seama de dispoziţia din articolul 27 alineatul (3) litera (c), potrivit căreia “principiul specialităţii” nu se aplică în cazul în care procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei?

a) În cazurile în care se aplică procedura consimţământului, dispoziţiile menţionate mai sus trebuie interpretate în sensul că nu se opun efectuării unor acte de urmărire penală, desfăşurării unui proces şi pronunţării unei hotărâri cu privire la respectiva infracţiune înainte de primirea consimţământului, cu condiţia ca persoana bănuită de comiterea infracţiunii să nu fie supusă, pe baza faptului că este bănuită, unor măsuri privative sau restrictive de libertate?

b) Cum trebuie apreciată împrejurarea că o procedură penală care implică restrângerea libertăţii priveşte mai multe infracţiuni, iar pentru una dintre acestea se aplică procedura consimţământului? În acest caz, dispoziţiile menţionate trebuie interpretate în sensul că nu se opun efectuării unor acte de urmărire penală, desfăşurării unui proces şi pronunţării unei hotărâri cu privire la respectiva infracţiune înainte de primirea consimţământului, deşi suspectul a fost supus în cursul procedurii unei măsuri restrictive de libertate, din moment ce această restrângere se întemeia legal pe alte capete de acuzare?”

In hotararea sa, Camera a III-a a Curtii de Justitie a stabilit:

1) Pentru a determina dacă infracţiunea în cauză este o „infracţiune […] alta decât cea care a motivat predarea", în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia – cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, care necesită aplicarea procedurii consimţământului prevăzute la articolul 27 alineatul (3) litera (g) şi alineatul (4) din această decizie – cadru, este necesar să se verifice dacă elementele constitutive ale infracţiunii, potrivit descrierii legale a acesteia în statul membru emitent, sunt cele pentru care persoana a fost predată şi dacă există o corespondenţă suficientă între datele care figurează în mandatul de arestare şi cele menţionate în actul de procedură ulterior. Sunt admise schimbări în circumstanţele referitoare la timp şi la loc, în măsura în care acestea decurg din elementele culese pe parcursul procedurii derulate în statul membru emitent cu privire la comportamentele descrise în mandatul de arestare, nu modifică natura infracţiunii şi nu conduc la motive de neexecutare în temeiul articolelor 3 şi 4 din decizia – cadru menţionată.

2) În împrejurări precum cele din acţiunea principală, o schimbare în descrierea infracţiunii, având ca obiect categoria de stupefiante în cauză, nu este, în sine, de natură să caracterizeze o „infracţiune […] alta decât cea care a motivat predarea", în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia - cadru 2002/584.

3) Excepţia prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) din Decizia - cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei „infracţiuni […] alta decât cea care a motivat predarea", consimţământul trebuie solicitat, conform articolului 27 alineatul (4) din această decizie‑cadru, şi obţinut dacă este necesară executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. Persoana predată poate fi urmărită penal şi condamnată pentru o astfel de infracţiune înainte ca acest consimţământ să fie obţinut, în măsura în care nu se aplică nicio măsură restrictivă de libertate pe parcursul urmăririi penale sau al judecării infracţiunii respective. Cu toate acestea, excepţia prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) nu se opune posibilităţii ca persoana predată să fie supusă unei măsuri restrictive de libertate înainte de obţinerea consimţământului, în condiţiile în care această restrângere este legal justificată de alte capete de acuzare menţionate în mandatul european de arestare.

Principiul ne bis in idem in dreptul comunitar - Hotararea Klaus Bourquain

HOTĂRÂREA CURȚII

(Camera a doua) 

11 decembrie 2008

„Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem – Domeniu de aplicare – Condamnare în lipsă pentru aceleași fapte – Noțiunea «hotărâre definitivă» – Norme procedurale de drept intern – Noțiunea «pedeapsă care nu mai poate fi executată»” 

În cauza C‑297/07,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 35 UE de Landgericht Regensburg (Germania), prin Decizia din 30 mai 2007, primită de Curte la 21 iunie 2007, în procedura penală împotriva lui

Klaus Bourquain 

[...]

1. Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 (denumită în continuare „CAAS”).

2. Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate în Germania la 11 decembrie 2002 împotriva domnului Bourquain, resortisant german, sub aspectul infracțiunii de omor, în timp ce o procedură penală declanșată, pentru aceleași fapte, de către o autoritate judiciară dintr‑un alt stat contractant împotriva persoanei menționate fusese soluționată deja, la 26 ianuarie 1961, printr‑o hotărâre de condamnare în lipsă.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii Europene

3. Potrivit articolului întâi din Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeanăși la Tratatul de instituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam (denumit în continuare „protocolul”), 13 state membre ale Uniunii Europene, printre care Republica Federală Germania și Republica Franceză, sunt autorizate să instituie între ele o cooperare consolidată în domeniile aflate sub incidența domeniului de aplicare al acquis‑ului Schengen, astfel cum acesta este definit în anexa la protocolul menționat.

4. Din acquis‑ul Schengen astfel definit fac parte, în special, Acordul dintre guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen, la 14 iunie 1985 (JO 2000, L 239, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177), precum și CAAS. [...]

6. Potrivit articolului 54 din CAAS, care face parte din capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, din titlul III din convenție, intitulat „Poliția și securitatea”:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei Părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor Părții contractante care a pronunțat sentința.”

7. Articolul 57 alineatele (1) și (2) din CAAS prevede:

„(1) Dacă o Parte contractantă acuză o persoană de comiterea unei infracțiuni și autoritățile competente ale acestei Părți contractante au motive să creadă că acuzația are legătură cu aceleași fapte pentru care s‑a pronunțat o hotărâre definitivă într‑un proces desfășurat pe teritoriul altei Părți contractante, autoritățile respective, dacă consideră necesar, solicită informațiile necesare de la autoritățile competente ale Părții contractante pe al cărei teritoriu s‑a pronunțat deja hotărârea definitivă.

(2) Informațiile solicitate vor fi furnizate cât mai curând posibil și sunt luate în considerare când se decide acțiunea de întreprins în cadrul procedurii în curs de desfășurare.” […]

Situația de fapt din procedura penală și întrebarea preliminară

18. La 26 ianuarie 1961, la Bône (Algeria), domnul Bourquain, angajat în Legiunea străină franceză, a fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea de Tribunalul militar permanent al zonei Est Constantinoise pentru săvârșirea infracțiunilor de dezertare și de omucidere cu intenție.

19. În aplicarea Codului francez de justiție militară pentru trupele de uscat, acest tribunal militar permanent a considerat ca dovedită împrejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze la trecerea de frontieră algeriano‑tunisiană, domnul Bourquain a împușcat mortal un alt legionar, tot de cetățenie germană, care a vrut să împiedice dezertarea.

20. Domnul Bourquain, refugiat în Republica Democrată Germană, nu ar fi aflat de notificarea hotărârii pronunțate în lipsă, iar pedeapsa aplicată prin hotărârea considerată pronunțată într‑o procedură contradictorie nu a putut fi executată.

21. Domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul urmăririi penale, nici în Algeria, nici în Franța. De altfel, în Franța, toate infracțiunile săvârșite în legătură cu războiul din Algeria au fost amnistiate prin legile menționate mai sus. În schimb, în Republica Federală Germania a fost deschisă o anchetă împotriva sa pentru aceleași fapte și, în 1962, a fost transmis un mandat de arestare autorităților din fosta Republică Democrată Germană, care l‑au respins.

22. La sfârșitul anului 2001, s‑a descoperit că domnul Bourquain locuia în regiunea Regensburg (Germania). La 11 decembrie 2002, Staatsanwaltschaft Regens-burg (parchetul din Regensburg) l‑a trimis în judecată sub aspectul infracțiunii de omor, la instanța de trimitere, pentru aceleași fapte, în temeiul articolului 211 din Codul penal german.

23. În aceste împrejurări, prin scrisoarea din 17 iulie 2003, instanța de trimitere a solicitat informații Ministerului Justiției din Franța, în conformitate cu articolul 57 alineatul (1) din CAAS, pentru a stabili dacă hotărârea Tribunalului militar permanent al zonei Est Constantinoise, pronunțată la 26 ianuarie 1961, împiedică începerea unei proceduri penale în Germania pentru aceleași fapte, având în vedere interdicția dublei urmăriri penale, prevăzută la articolul 54 din CAAS.

24. Parchetul de pe lângă Tribunalul militar din Paris a răspuns acestei solicitări de informații, arătând în special următoarele:

„Hotărârea pronunțată în lipsă la 26 ianuarie 1961 împotriva [domnului Bourquain] are putere de res judicata. Decizia de condamnare la pedeapsa capitală a devenit irevocabilă în 1981. Întrucât, în dreptul francez, termenul de prescripție a executării pedepsei în materie de crime este de 20 de ani, hotărârea nu mai poate fi executată în Franța.” [...]

26. Landgericht Regensburg, apreciind că articolul 54 din CAAS ar putea fi interpretat în sensul că, pentru a împiedica o nouă urmărire penală într‑un stat contractant, prima condamnare într‑un proces desfășurat pe teritoriul unui alt stat contractant trebuie să fi fost executabilă la un anumit moment din trecut, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei Părți contractante poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă pentru aceleași fapte, în cazul în care pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnată?" […]

In ceea ce priveste intrebarea preliminara

33. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS se poate aplica în cazul unei proceduri penale declanșate într‑un stat contractant pentru fapte cu privire la care s‑a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într‑un proces pe teritoriul altui stat contractant, deși pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnat.

34. Cu titlu introductiv, trebuie precizat, pe de o parte, astfel cum a arătat Comisia în observațiile scrise, că, în principiu, și o condamnare în lipsă se poate încadra în domeniul de aplicare al articolului 54 din CAAS și poate constitui astfel un impediment procedural în calea începerii unei noi proceduri.

35. Într‑adevăr, în primul rând, din însăși redactarea articolului 54 din CAAS rezultă că hotărârile pronunțate în lipsă nu sunt excluse din domeniul său de aplicare, condiția prealabilă de aplicare a acestui articol 54 fiind exclusiv aceea a pronunțării unei hotărâri definitive într‑un proces pe teritoriul unei Părți contractante.

36. În al doilea rând, trebuie amintit că aplicarea articolului 54 din CAAS nu este subordonată armonizării sau apropierii legislațiilor penale ale statelor contractante în materia hotărârilor pronunțate în lipsă (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește procedurile de stingere a acțiunii penale, Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 32).

37. În aceste condiții, articolul 54 din CAAS, aplicat fie în cazul unei hotărâri în lipsă, pronunțată în conformitate cu legislația națională a unui stat contractant, fie în cazul unei hotărâri obișnuite, implică în mod necesar existența unui sentiment de încredere reciprocă a statelor contractante în sistemele lor de justiție penală și acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal în vigoare în alte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor intern ar conduce la o soluție diferită (a se vedea în acest sens Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 33).

38. Pe de altă parte, astfel cum au susținut mai multe state membre, precumși Comisia, în observațiile lor scrise, trebuie verificat în ce măsură condamnarea în lipsă pronunțată de Tribunalul militar permanent al zonei Est Constantinoise este „definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS, ținând seama de imposibilitatea de executare imediată a pedepsei, determinată de obligația impusă de dreptul francez de a desfășura, în cazul reapariției persoanei condamnate în lipsă, un nou proces, de această dată în prezența acesteia.

39. În această privință, guvernele ceh și maghiar nu sunt de părere că hotărârea Tribunalului permanent amintit constituie un obstacol definitiv în calea continuării acțiunii penale, tocmai din cauza acestei obligații de a declanșa o nouă procedură în cazul arestării persoanei condamnate în lipsă.

40. Totuși, simplul fapt că procedura de judecare în lipsă ar impune, în temeiul dreptului francez, redeschiderea procesului în cazul în care domnul Bourquain ar fi fost reținut în cursul perioadei de prescripție a executării pedepsei, dar înainte de intervenirea amnistiei, și anume între 26 ianuarie 1961 și 31 iulie 1968, nu exclude în sine calificarea acestei hotărâri de condamnare în lipsă drept decizie definitivă în sensul articolului 54 din CAAS.

41. Astfel, pentru a respecta obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita ca o persoană să fie urmărită penal pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație (a se vedea Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 38), este necesară respectarea, în cadrul Uniunii Europene, a unei hotărâri precum cea pronunțată la 26 ianuarie 1961 de Tribunalul militar permanent al zonei Est Constantinoise, prin care s‑a decis definitiv cu privire la faptele imputate persoanei interesate, în conformitate cu legislația statului contractant care a declanșat prima procedură penală.

42. Într‑adevăr, realizarea obiectivului menționat ar fi compromisă dacă particularitățile unor proceduri naționale, precum cele cuprinse în dispozițiile articolelor 120 și 121 din Codul francez de justiție militară pentru trupele de uscat, nu ar permite să se rețină o interpretare a noțiunii de hotărâre definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, care să includă hotărârile pronunțate în lipsă în conformitate cu legislația internă.

43. În orice caz, se impune constatarea că Parchetul de pe lângă Tribunalul militar din Paris, fără a face nicio trimitere la faptul că infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain au fost amnistiate în 1968, observă că hotărârea de condamnare pronunțată împotriva sa a devenit definitivă în 1981, adică înainte de declanșarea celei de a doua proceduri penale, în 2002, în Germania.

44. În această privință, trebuie adăugat că, deși Legea nr. 68‑697 privind amnistia are drept consecință faptul că, de la intrarea sa în vigoare, infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain nu mai pot sancționate, efectele aceleași legi, astfel cum sunt descrise în special la articolele 9 și 15 din Legea nr. 66‑396, nu pot fi interpretate în sensul că nu mai există o primă hotărâre în sensul articolului 54 din CAAS.

45. Întrucât, în împrejurările din speță, hotărârea pronunțată în absența persoanei interesate trebuie considerată definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie stabilit dacă este îndeplinită condiția privind executarea la care se referă articolul menționat, și anume ca pedeapsa să nu mai poată fi executată, și în situația în care, în niciun moment din trecut, chiar înainte de amnistie sau de prescripție, pedeapsa aplicată prin prima condamnare nu a putut fi direct executată.

46. În această privință, guvernul maghiar a susținut că expresia din articolul 54 din CAAS, ca pedeapsa „să nu mai poată fi executată” conform legilor Părții contractante care a pronunțat sentința, trebuie să fie interpretată în sensul că pedeapsa pronunțată trebuia să fie executabilă cel puțin la data pronunțării, în lumina normelor statului contractant care a pronunțat sentința.

47. Totuși, această condiție privind executarea nu prevede ca, în temeiul dreptului acestui stat care a pronunțat sentința, pedeapsa să poată fi direct executată, ci impune numai ca pedeapsa aplicată printr‑o hotărâre definitivă „să nu mai poată fi executată”. Cuvintele „nu mai” se referă la momentul la care începe noua urmărire penală, cu privire la care instanța competentă din al doilea stat contractant trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile la care se referă articolul 54 din CAAS.

48. Prin urmare, condiția privind executarea la care se referă articolul menționat este îndeplinită în cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură penală împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în primul stat contractant, pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform legilor acestui stat.

49. Această interpretare este confirmată de obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita urmărirea penală a unei persoane pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante, în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație.

50. Acest drept la libera circulație nu poate fi garantat efectiv, într‑o situație precum cea din acțiunea principală, decât dacă persoana are garanția că, odată condamnată și în cazul în care pedeapsa care i‑a fost aplicată nu mai poate fi executată conform legilor statului contractant care a pronunțat sentința, ea se va putea deplasa în interiorul spațiului Schengen fără temerea de a fi urmărită penal într‑un alt stat contractant pentru motivul că pedeapsa nu a putut fi direct executată din cauza unor particularități procedurale ale dreptului intern al primului stat contractant.

51. Or, în acțiunea principală, în care este cert faptul că pedeapsa aplicată nu mai putea fi executată în anul 2002, când a fost declanșată a doua procedură penală, în Germania, ar fi contrar unei aplicări utile a articolului 54 din CAAS să se înlăture aplicarea sa numai din cauza unor particularități ale procedurii penale franceze care condiționau executarea pedepsei de o nouă condamnare pronunțată în prezența inculpatului.

52. În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că principiul ne bis in idem consacrat de articolul 54 din CAAS se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într‑un stat contractant pentru fapte cu privire la care s‑a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într‑un proces pe teritoriul altui stat contractant, deși, potrivit legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, din cauza unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală. [...]

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) decide:

Principiul ne bis in idem, consacrat de articolul 54 din Convenția deaplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg), la 19 iunie 1990, se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într‑un stat contractant pentru fapte cu privire la care s‑a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într‑un proces pe teritoriul altui stat contractant, deși, potrivit legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, din cauza unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală.

Decizia XXXII din 9 iunie 2008

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
- SECŢIILE UNITE -

    DECIZIA Nr. 32
din 9 iunie 2008 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 830 din 10/12/2008

SECŢIILE UNITE, 

[...]

examinând recursul în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282¹ alin. 1 din Codul de procedură civilă, relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.

[...]

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Dispozitiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 282¹ alin. 1 din Codul de procedura civila se interpreteaza în sensul ca, în vederea determinarii competentei materiale de solutionare în prima instanta si în caile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile si comerciale având ca obiect constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulitatii, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent daca este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situatiei anterioare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.

Pronuntata în sedinta publica, astazi, 9 iunie 2008.

Ordonanta de Urgenta de modificare a Codului Penal

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 198/04.12.2008 

privind modificarea şi completarea Codului penal

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL  NR. 824/8.12.2008

Având în vedere că îndeosebi în ultima perioadă au devenit tot mai numeroase faptele prin care se aduce atingere autorităţii şi înfăptuirii justiţiei, de natură să afecteze imaginea publică a organelor judiciare şi a unor reprezentanţi ai autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice, precum şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, prin acţiuni de natură a sfida organele judiciare sau reprezentanţii unor autorităţi publice,

luând în considerare necesitatea asigurării mijloacelor adecvate pentru protejarea imparţialităţii şi independenţei judecătorilor, procurorilor şi organelor de cercetare penală, în vederea creării cadrului optim pentru exercitarea activităţii acestora,

ţinând seama de imperativul creării cadrului legislativ adecvat, de natură să protejeze solemnitatea şedinţelor de judecată şi, în general, întreaga activitate desfăşurată de organele judiciare şi de reprezentanţii autorităţilor publice,

toate acestea creând premisele unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

ARTICOL UNIC

Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 239, după alineatul 4 se introduce un nou alineat, alineatul 5, cu următorul cuprins:

"Dacă faptele prevăzute în alin. 1 - 4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate."

2. Articolul 239^1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Art. 239^1

Cazuri speciale de pedepsire

În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180 - 183, art. 189 şi art. 193, săvârşite împotriva soţului sau a unei rude apropiate a uneia dintre persoanele prevăzute în art. 239 alin. 5, în scop de intimidare sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către aceste persoane a atribuţiilor de serviciu, limitele pedepsei se majorează cu jumătate."

3. După articolul 272 se introduce un nou articol, articolul 272^1, cu următorul cuprins:

"Art. 272^1

Sfidarea organelor judiciare

Întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare la adresa integrităţii fizice a unui judecător, a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, de către o persoană care participă sau asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei sau a organului de urmărire penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează întrebuinţarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau ameninţătoare în mod nemijlocit la adresa integrităţii fizice a unui judecător, a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, poliţist sau jandarm, pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiei."

PRIM-MINISTRU

CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemnează:

Ministrul Justitiei

Cătălin Marian Predoiu

Letellier contra Frantei

La data de 5 februarie 2008, Marea Camera a Curtii Europene a Drepturilor Omului a pronuntat hotararea sa in cazul Letellier contra Frantei, prin care a constatat incalcarea art. 5(3) din Conventie.

Cauza LETELLIER contra FRANTEI

(Cerere nr. 12369/86)

HOTARARE

STRASBOURG

26 iunie 1991

10. Reclamanta este cetatean francez, fiind acuzata, judecata si condamnata de catre instantele franceze pentru complicitate la uciderea sotului ei. 

La data de 8 iulie 1985, in cursul primei audieri, judecatorul de instructie al Tribunalului de Mare Instanta din Créteil a pus-o sub acuzare pe reclamanta pentru complicitate la omor si a plasat-o in arest preventiv, retinandu-se in sarcina sa participarea la uciderea sotului ei, dl. Merdy.

11. La 20 decembrie 1985 reclamanta a cerut punerea sa in libertate pe motiv ca nu existau suficiente probe impotriva sa. Aceasta a mai aratat ca oferea toate garantiile ca se va prezenta ulterior la proces : casa sa, afacerea pe care o conducea singura, si cei opt copii ai sai, din care unii inca depindeau de ea.

12. La 24 decembrie 1985, judecatorul de instructie a dispus punerea sa in libertate sub control judiciar, motivandu-si decizia dupa cum urmeaza :

"... la acest moment al procedurii arestarea nu mai este necesara in interesul aflarii adevarului; …desi acuzata a prezentat garantii ca se va prezenta la proces, garantii suficiente pentru a se dispune punerea in libertate, se apreciaza ca se impune controlul judiciar al instantei."

Judecatorul de instructie a dispus ca reclamanta sa nu depaseasca o anumita limita teritoriala stabilita fara permisiunea prealabila, sa se prezinte la judecatorul de instructie intr-o anumita zi, sa se prezinte de cate ori este chemata, sa se supuna la anumite restrictii privitoare la activitatea sa comerciala si sa nu intre in contact cu patru persoane determinate direct sau indirect.

Ca urmare a acestui fapt, judecatorul tutore a inapoiat custodia celor patru copii catre Dna. Letellier.

13. In urma apelului procurorului din Créteil, camera de acuzare (chambre d’accusation) a Curtii de Apel din Paris a casat decizia din 2 2ianuarie 1985, aratatnd ca din acel moment va fi singura care va decide in ceea ce priveste starea de arest.

“Dosarul contine… un numar considerabil de probe care duc la presupunerea ca acuzata este complice la omor, care este o infractiune deosebit de grava care a cauzat o perturbare majora a ordinii publice, gravitate care nu poate sa dipara prin trecerea a doar sase luni.

Ancheta este inca in desfasurare, impunandu-se prevenirea oricaror actiuni care sa aiba ca scop impiedicarea aflarii adevarului.

Mai mult decat atat, avand in vedere severitatea pedepsei care i-ar putea fi aplicata, exista motive de a crede ca ar putea incerca sa se sutraga urmaririi penale declansate impotriva sa.

In privinta acestor aspecte, nici o masura de control judiciar nu ar fi efectiva.

Arestarea preventiva ramane singura masura pentru a preveni exercitarea de influente asupra martorilor.

Aceasta masura este necesara pentru a proteja ordinea publica impotriva tulburarii create in urma savarsirii infractiunii si pentru a asigura prezenta acuzatilor in fata organelor judiciare."

Ca rezultata al acestei decizii, reclamanta, care fusese pusa in libertate pe 24 decembrie 1985, a fost reincarcerata pe 22 ianuarie 1986.

14. La audierea din 16 ianuarie 1986, d-na Letellier a depus un memoriu in aparare. In cuprinsul acestuia, ea a aratat ca asteptase pentru a cere punerea in libertate pana cand cea mai parte a anchetei fusese incheiata; astfel toti martorii fusesera audiati de catre politiei sau de catre judecatorul de instructie, fusesera efectuate doua confruntari cu dl. Moysan iar comisiile rogatorii fusesera indeplinite. De asemenea, a mai aratat ca art. 144 si urmatoarele din Codul de Procedura penala nu retinea gravitatea infractiunii ca o conditie pentru luarea si prelungirea arestarii preventive si ca partile civile nu depusesera obiectiuni la lasarea sa in libertate. Reclamanta a solicitat camerei de acuzare sa mentina hotararea din 24 decembrie 1985 prin care fusese pusa in libertate sub control judiciar, aratand ca nu intentiona sa se sustraga de la urmarirea penala, ca se va supune controlului judiciar al instantei, ca putea prezenta garantii ferme ca se va prezenta in instanta si ca incarcerarea pe mai departe ar fi distrus, atat financiar cat si emotional, o intrega familie care depindea numai de ea.

15. D-na Letellier a formulat recurs pe care Sectia Penala a Curtii de Casatie l-a respins la data de 21 aprilie 1986 peentru urmatoarelor motive :

"[…] La casarea hotarari de punere in libertatate sub control judiciar […] camera de acuzare, dupa ce a scos in evidenta situatia de fapt si divergentele dintre declaratiile sale [ale reclamantei – n.n.] si marturiile obtinute, a constatat ca fapta a produs o tulburare a ordinii publice, tulburare ce nu a disparut, ca datorita faptului ca ancheta continua, era important sa fie prevenite orice manevre de impiedicare a adevarului si de influentare a martorilor si ca severitatea pedepsei ce ar fi putut fi aplicata acuzatei ridica semne de intrebare asupra prezentarii sale ulterioare la proces […]

Prin urmare Curtea de Casatie apreciaza ca in cauza, camera de acuzare a decis mentinerea in stare de arest a lui Monique Merdy, nascuta Letellier, printr-o decizie care arata argumentele specifice si pentru motivele prevazute de art. 144 si 145 din Codul de Procedura Penala [...]"

16. La data de 24 ianuarie 1986 reclamanta a formulat din nou o cerere de punere in libertate, cerere care de asemenea a fost respinsa la 13 mai 1986 de camera de acuzare a Curtii de Apel din Paris.

17. In urma apelului dnei. Letellier, Curtea de Casatie a casat hotararea din 13 mai 1986 datorita faptului ca dreptul la aparare a reclamantei fusese incalcat intrucat nici aceasta, nici avocatul acesteia nu fusesera informati cu privire la audierea fixata si a trimis cauza in rejudecare catre camera de acuzare.

18. La 17 septembrie 1986, cererea a fost respinsa, fiind respinsa si plangerea in baza art. 5(3) din Conventie, formulata pentru ca carerea de punere in libertate nu fusese solutionata intr-un termen rezonabil.

20. In urma apelului d-nei Letellier, Curtea de Casatie a casat hotararea la data de 23 decembrie 1986, constatandu-se ca instanta Curtii de Apel nu a raspuns motivelor invocate in baza art. 5(3) din Conventie

21. La data de 17 martie 1987, camera de acuzare a Curtii de Apel din Amiens a respins cererea reclamantei.

22. Reclamanta a formulat recurs, aratand ca nu s-a luat in considerare daca o detentie de 22 de luni, in conditiile in care ancheta nu fusese finalizata, reprezenta o incalcare a duratei rezonabile a arestarii. De asemenea, a invocat incalcarea art 5(4) din Conventie, datorita trecerii a 83 de zile dintre hotararea Curtii de Casatie din 23 decembrie 1986 si hotararea instantei unde cererea a fost trimisa.

23. In timpul anchetei, reclamanta a mai formulat alte 6 cereri de de puenere in libertate, toate respinse de catre camera de acuzare a Curtii de Apel Paris, toate in baza aceleiasi motivari la datele de 5 martie, 10 aprilie, 5 decembrie, 23 decembrie 1986, 10 aprilie si 24 august 1987.

28. […] La data de 10 mai 1988 reclamanta a fost condamnata la 3 ani de inchisoare pentru complicitate la omor. […]

 

I. PRESUPUSA INCALCARE A ART. 5(3)

33. Reclamanta a sustinut ca durata detentiei sale preventive a fost incalcat art. 5(3) din Conventie

"Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. "

 

A. Perioda ce urmeaza a fi luata in considerare

34. Perioada ce urmeaza a fi luata in considerare a inceput la data de 8 iulie 1985, cand a fost plasat in stare de arest preventiv si s-a sfarsit la 10 mai 1988, odata cu hotararea instantei, mai putin perioada de la 24 decembrie 1985 la 22 ianuarie 1986, cand reclamanta s-a aflat in libertate sub control judiciar. Prin urmare aceasta perioada a durat 2 ani si 9 luni.

 

B. Durata rezonabila a arestarii

35. Stabilirea daca intr-un anumit caz, durata arestarii preventive a depasit sau nu o durata rezonabila, cade in primul rand in sarcina autoritailor nationale. In acest scop, acestea trebuie sa ia in considerare toate faptele pro si contra existentei unui interes public care sa justifice, in raport de prezumtia de nevinovatie, o derogare de la regula respectarii libertatii individuale si sa le mentioneze in hotararile lor. […]

Existenta suspiciunii rezonabile ca persoana arestata a comis o infractiune este o conditie sine qua non pentru validitatea detentiei prelungite (a se vedea hotararea Stögmüller), dar, dupa trecerea unei perioade de timp, aceasta nu mai este suficienta, Curtea trebuind sa stabileasca daca celelalte motive invocate de catre autoritatile judiciare continua sa justifice privarea de libertate ( ase vedea hotararile Wemhoff si Ringeisen). Acolo unde motivele sunt ‘relevante’ si ‘suficiente’, Curtea trebuia sa mai aprecize si daca autoritatile nationale competente au dat dovada de diligenta in desfasurarea procedurilor (a se vedea hotararea Matznetter si B. contra Austriei)

36. Pentru a justifica refuzul punerii in libertate a d-nei Letellier, camerele de acuzare a Curtilor de Apel din Paris si Amiens au precizat ca este necesar ca aceasta sa fie impiedicata sa exercite presiuni asupra martorilor, ca exista riscul sutragerii, ca masura controlului judiciar nu era suficienta pentru a atinge aceste obiective si ca punerea sa in libertate ar fi perturbat grav ordinea publica.

 

1. Riscul exercitarii de presiuni asupra martorilor

37. Guvernul a reliefat faptul ca acuzatiile impotriva d-nei Letellier erau bazate in principal pe declaratiile d-lor Moysan si Bredon. Acesta din urma, care fusese audiat de catre judecatorul de instructie la data de 25 noiembrie 1985, nu a putut fi confruntat cu acuzata pe 17 decembrie 1985, datorita lipsei sale. […]

38. Potrivit Comisiei, desi o asemenea temere exista la inceputul anchetei, aceasta nu a mai fost asa de pregnanta dupa multiple audieri de martori. Mai mult decat atat, nimic nu indica ca reclamanta s-a angajat in actiuni de intimidare pe durata cat s-a aflat in libertate sub control judiciar.

39. Curtea este de acord cu un risc real de influentare a martorilor a existat initial, dar apreciaza ca ca acesta a disparut odata cu trecerea timpului. In fapt, dupa 5 decembrie 1986 nu s-au mai referit la acesta: doar hotararile camerei de acuzare din Paris din 22 ianuarie, 5 martie, 10 aprilie si 5 decembrie 1986 au mentionat arestarea preventiva ca singura masura de prevenire a acestuia.

In orice caz, dupa 23 decembrie 1986 detentia sa nu a mai fost justificata sub acest aspect.

 

2. Riscul de sustragere

40. Diversele hotarari ale camerei de acuzare din Paris s-au intemeiat pe temerea ca reclamanta s-ar putea sustrage procesului penal datorita “severitatii pedepsei ce i s-ar putea aplica” si pe nevoia de a asigura prezenta sa la dispozitia organelor judiciare.

41. Comisia a constatat ca pe durata celor patru saptamani cat s-a aflat in libertate – de la 24 decembrie 1985 la 22 ianuarie 1986 – reclamanta s-a conformat cu obligatiile controlului judiciar si nu a incercat sa se sustraga. Acest lucru ar fi fost deosebit de dificil, in conditiile in care era mama unor copii minori si totodata, managerul unei afaceri ce constituia singura sa sursa de venit. In conditiile in care riscul sutragerii nu a fost dovedit de la inceput, hotararile au fost in mod gresit motivate intrucat nu au mentionat aspecte de fapt care sa duca la aceasta concluzie.

42. Guvernul a considerat ca exista intr-adevar un pericol de sustragere a acuzatei, facandu-se referire la severitatea pedepsei ce ar fi putut fi aplicata d-nei Letellier si la probele impotriva sa. De asemenea, s-au invocat motive suplimentare care totusi nu au fost mentionate in hotararile judiciare.

43. Curtea reliefeaza ca acest risc nu poate fi apreciat doar in baza severitatii pedepsei pe care reclamanta o risca. Acesta trebuie sa fie apreciat in raport si de alti factori relevanti care sa confirme existenta acestui pericol de sustragere ori sa il minimalizeze intr-o asemenea masura incat sa nu mai justifice prelungirea detentiei preventive pe durata procesului (a se vedea hotararea Neumeister). In cauza de fata, hotararile camerei de acuzare nu au continut motive pentru care sa se retina un risc de sustragere, in ciuda argumentelor invocate de reclamanta in cererile sale de punere in libertate.

 

3. Ineficienta controlului judiciar

44. Conform reclamantei, controlul judiciar ar fi fost in masura sa asigure respectarea obiectivelor mentionate anterior. Mai mult decat atat, a aratat ca s-a aflat in libertate timp de aprope o luna fara sa existe probleme in acest sens, de pe 24 decembrie 1985 pana la 22 ianuarie 1986 […]

45. Guvernul considera pe de alta parte ca masura controlului judiciar nu ar fi fost suficienta pentru evitarea consecintelor si riscurilor ce decurgea din savarsirea infractiunii.

46. Cand singurul motiv pentru mentinerea pe mai departe a detentiei preventive este temerea ca acuzatul va fugi si nu se va mai prezenta ulterior la proces, acesta trebuie pus in libertate in conditiile in care este in masura sa prezinte garantii suficiente care sa asigure prezenta sa, de exemplu prin constituirea unei cautiuni (a se vedea hotararea Wemhoff).

Curtea apreciaza, in acord cu Comisia, ca nu s-a retinut acest lucru de catre camera de acuzare in cauza de fata.

 

4. Protejarea ordinii publice

47. Hotararile camerei de acuzare din Paris din 22 ianuarie, 5 martie, 23 decembrie 1986, din 10 aprilie si 24 august 1987, ca si cea a camerei de acuzare din Amiens din 17 martie 1987, au pus accent pe nevoia protejarii ordinii publice impotriva perturbarii create de uciderea d-lui Merdy.

48. Reclamanta a motivat ca tulburarea ordinii publice nu ar putea rezulta din simpla savarsire a unei infractiuni.

49. Conform Comisiei, pericolul unei asemenea tulburari, care este echivalenta cu tulburarea opiniei publice in urma eliberarii unui suspect, nu poate rezulta doar din gravitatea infractiunii ori din acuzatile aduse persoanei. Pentru a se stabili daca exista un asemenea pericol, este necesar a se lua in considerare si alti factori, precum atitudinea si comportamentul celui acuzat dupa eliberare; acest aspect nu a fost avut in vedere de catre instantele franceze.

50. Pentru Guvern, pe de alta parte, tulburarea adusa ordinii publice este produsa de insusi infractiunea comisa si de imprejurarile in care a fost comisa. Reprezentand un atac ireparabil la adresa unei fiinte umane, orice omor tulbura in mod semnificativ ordinea publica intr-o societate ce respecta drepturile omului, dintre care respectul vietii umane este o valoare esentiala […] Tulburarea ce rezulta din savarsirea faptei este si mai mare in cazul unui omor premeditat si organizat. In cauza au existat indicii serioase care sugerau ca d-na Letellier a conceput modalitatea de ucidere a sotului ei […]

51. Curtea este de acord ca, datorita gravitatii si reactiei publicului la savarsirea lor, unele infractiuni pot da nastere la tulburari de natura sociala care sa justifice arestarea, cel putin pentru o anumita perioada. […]

Totusi, acest motiv poate fi privit ca fiind intemeiat si suficient doar daca este intemeiat pe aspecte de fapt care duc la concluzia ca punerea in libertate a acuzatului ar tulbura cu adevarat ordinea publica. Arestarea poate fi legitima doar daca ordinea publica este efectiv amenintata; mentinerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.

In cazul de fata, aceste conditii nu sunt indeplinite. Camera de acuzare au invocat nevoia mentinerii privarii de libertate dintr-un punct de vedere abstract, luand in considerare doar gravitatea infractiunii. Aceasta in ciuda faptului ca reclamanta scosese in evidenta faptul ca mama si sora victimei nu formulasera obiectiuni la cererile sale de punere in libertate, in timp ce contestasera cu tarie cele formulate de catre dl. Moysan; acest lucru nu a fost contestat de catre instantele franceze.

5. Concluzii

52. Curtea este prin urmare de parere ca, cel putin din data de 23 decembrie 1986, detentia in discutie a incetat sa fie bazata pe motive suficiente si relevante.

Decizia de eliberare a acuzatei din 24 decembrie 1985 a fost luata de magistratul care putea aprecia cel mai bine asupra probelor, circumstantelor si personalitatii d-nei Letellier; prin urmare camera de acuzare trebuia sa precizeze, intr-o modalitate mult mai clara si exacta, dar si mai putin stereotipa, motivele pentru care a considerat ca se impune mentinerea arestarii preventive.

53. Prin urmare a existat o incalcare a art. 5(3).