Despre investigatorii sub acoperire si activitatea lor s-au scris in ultimii ani nenumarate articole in literatura de specialitate, ”disecandu-se” cadrul legal care le reglementeaza activitatea, statutul lor in cadrul anchetelor penale, precum si relatia lor cu celelate organe judiciare. Un aspect insa a fost mai putin abordat de catre autori si anume limitele in care acestia pot actiona sau mai precis Ce nu au voie sa faca investigatorii sub acoperire ?
Mai intai de toate ce este un investigator sub acoperire si care este rolul lui in cursul instructiei penale ? Asa cum arata dispoztiile articolului 224¹ si 224² din Codul de Procedura Penala, ei sunt lucratori operativi din cadrul politiei judiciare care, sub o alta identitate decat cea reala si cu autorizatia procurorului care efectueaza urmarirea penala, strang date si informatii privind savarsirea sau pregatirea unor infractiuni, ori despre identitatea persoanelor implicate in activitatile infractionale monitorizate.
Aparitia cadrului legal ce reglementeaza activitatea investigatorilor sub acoperire a fost determinata in mod unanim de necesitatile luptei impotriva unor forme de criminalitate atipice, ce isi desfasoara activitatea in mod organizat si ”ermetic”, astfel incat activitatea de probare a actelor infractionale prin metodele normale devine deosebit de dificila, daca nu chiar imposibila. In aceste conditii, singura modalitate de descoperire a activitatilor infractionale monitorizate este infiltrarea unor persoane, care, sub o identitate falsa, culeg informatii si probe in vederea folosirii lor in cadrul unor proceduri judiciare ulterioare.
Acest caracter ”ocult” al activitatii investigatorilor sub acoperire a ridicat insa o serie de alte probleme. Astfel, activitatea unui investigator sub acoperire presupune de multe ori participarea sau cel putin implicarea in activitatile infractionale desfasurate de persoanele vizate de investigatiile organelor judicare. Aceasta participatie are ca scop tocmai strangerea probelor (de exemplu cumpararea unor cantitati de stupefiante, substante chimice sau precursori de la persoane banuite ca fac trafic de droguri).
In aceste situatii se pune intrebarea daca investigatorul trebuie sa adopte o atitudine pur pasiva in activitatea sa sau poate trece peste acest ”prag”, asumandu-si un rol activ si determinand persoana cu care vine in contact sa savarseasca fapta ilicita.
In activitatea lor de aplicare a legii, agentilor acoperiti le este interzis sa determine un comportament infractional si sa instige o persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala, pentru ca apoi sa o traga la raspundere penala, pe baza probelor astfel obtinute. Acest gen de activitati trece de limitele legii si este interzis de dispoztiile procedurale interne care au stabilit o regula clara in acest sens, interzicand cu desavarsire determinarea unei persoane sa savarseasca sau sa continue savarsirea unei fapte penale, in scopul obtinerii de probe.
In acest sens s-a pronuntat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Teixeira de Castro contra Portugalia (nr. 44/1997/828/1034). In speta, reclamantul fusese arestat si condamnat pentru trafic de droguri. Doi ofiteri de politie sub acoperire, impreuna cu o alta persoana, V.S., cunoscut consumator de droguri, l-au contactat pe reclamant, aratand ca sunt interesati de achizitionarea unei cantitati de 20 g de heroina. Teixeira de Castro a acceptat sa ii ajute si, insotit de cei doi politisti sub acoperire si de V.S., s-au deplasat la locuinta unei terte persoane, J.P.O., de unde Teixeira a procurat trei pachetele cu heroina avand in total 20 de g, asa cum i se ceruse. In momentul in care le-a inmanat unul din pachetele de heroina, politistii si-au declinat calitatea si l-au retinut.
In baza probelor astfel obtinute, Teixeira de Castro a fost condamnat de catre instantele nationale portugheze la sase ani de inchisoare, in ciuda obiectiilor formulate de catre acesta, care a sustinut in mod constant ca a savarsit infractiunea doar in urma instigarii exercitate de catre cei doi politisti sub acoperire.
Dupa epuizarea – fara succes – a cailor de atac interne, Teixeira de Castro s-a adresat cu o plangere Curtii Europene a Drepturilor Omului, invocand incalcarea articolelor 3, 6 si 8 din Conventie. La data de 9 iunie 1998, Curtea a constatat printr-o decizie incalcarea de catre statul portughez a dispoztiilor articolului 6 parag. 1 al Conventiei si l-a obligat la plata sumei de 10.000.000 escudos cu titlu de daune si 1.800.000 escudos cheltuieli de judecata.
Motivandu-si decizia, Curtea a aratat ca ”desi dezvoltarea crimei oraganizate necesita luarea de masuri adecvate, dreptul la o administrare echitabila a justitiei ocupa un loc atat de important, incat nu poate fi inlaturat in favoarea celeritatii. Cerintele unui proces echitabil reglementate de art. 6 sunt aplicabile procedurile referitoare la toate genurile de infractiuni, de la cele mai simple la cele mai complexe. Interesul public nu poate justifica folosirea unor probe obtinute ca urmare a instigarii de catre politie.(…)
Nu rezulta de nicaieri ca autoritatile ar fi avut vreun motiv sa il suspecteze de dl. Teixeira de Castro de trafic de droguri ; dimpotriva, acesta nu avea antecedente penale si nici nu fusese declansata impotriva sa vreo ancheta preliminara. (…)
Mai mult decat atat, drogurile nu se aflau in domiciliul reclamantului, acesta procurandu-le de la o terta persoana (…) Nu exista nicio dovada care sa sprijine afirmatia Guvernului (portughez – n.n.) in sensul ca reclamantul ar fi fost predispus la comiterea de infractiuni. Concluzia fireasca ce rezulta din aceste circumstante este ca cei doi ofiteri de politie nu s-au limitat la a cerceta activitatea infractionala a dl. Teixeira de Castro intr-o maniera pasiva, ci au exercitat o influenta ce a rezultat in instigarea la comiterea infractiunii. ”
Decizia apare ca fiind in concordonata si cu prevederile interne din legislatia procesuala romana, care interzice, la art. 68 C.P.P., instigarea unei persoane in vederea savarsirii sau continuarii unei infractiuni[1].
Determinarea in vederea savarsirii infractiunii nu trebuie confundata cu crearea oportunitatii sau a conditiilor favorabile in acest sens (de exemplu lasarea unei masini de lux intr-un cartier in care s-au semnalat in mod des furturi de autoturisme). In acest ultim caz, initierea si intarirea rezolutiei infractionale apartine in totalitate persoanei vizate si nu poate fi imputata investigatorilor sub acoperire. Pentru a intra sub incidenta art. 68 C.P.P., activitatea de ”provocare” a unei infractiuni trebuie sa imbrace forme concrete de instigare care sa initieze in mintea unei persoane ideea de a savarsi o infractiune ; ea poate consta in rugaminti insistente, inselaciune, insinuari, promisiuni false, amenintare, santaj, hartuire sau solicitari repetate bazate pe simpatii personale create in acest sens.
Oricat de periculoase ar fi pentru societate activitatile de crima organizata, trafic de droguri, actele de terorism sau coruptie, acest lucru nu justifica in niciun fel acest gen de comportament provocator, dispozitiile legale anterior mentionate fiind aplicabile atat activitatii investigatorilor sub acoperire, dar si informatorilor, ofiterilor din structurile de informatii cu atributii in domeniul securitatii nationale ce lucreaza sub acoperire in diferite domenii sau ”surselor umane” ale acestora.
In final, un ultim aspect al problemei : este provocarea o problema ce tine de dreptul material sau de cel procesual ? Cu alte cuvinte, este o cauza de nepedepsire, de inlaturare a raspunderii penale ori pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil pot fi luate doar masuri procesuale ?
In absenta unor dispozitii legale in acest sens, consideram ca nu poate fi considerata a fi o cauza de nepedepsire, caci aceste cauze sunt in mod expres si limitativ prevazute de lege. Pronuntarea unei hotarari in acest sens ar echivala cu un exces de putere a instantei prin trecerea in domeniul legislativului.
Rezulta ca impotriva acestui gen de comportament al organelor judiciare pot fi dispuse doar remedii procesuale, in sensul aplicarii dispoztiilor articolului 64 alin. 2 C.P.P. prin anularea si inlaturarea din proces a mijloacelor de proba obtinute pe acesta cale. Consideram in final, avand in vedere gravitatea incalcarii dreptului la aparare si la un proces echitabil, ca se impune de lege ferenda introducerea in noul Cod Penal sau de Procedura Penala a unei dispozitii care sa califice instigarea de catre “agentii provocatori” drept cauza de nepedepsire.
(Revista de Drept Penal, nr. 2/2007)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu