CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
HOTĂRÂREA
din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009,
în Cauza Constantin şi Stoian împotriva României
(Cererile nr. 23.782/06 şi 46.629/06)
[...]
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1979 şi, respectiv, în anul 1971. Primul reclamant locuieşte în Bucureşti, iar al doilea în Afumaţi, judeţul Ilfov.
5. La 11 noiembrie 2003, procurorul a început urmărirea penală împotriva lui "George" şi a lui "Florin", identificaţi ulterior ca fiind reclamanţii, pe baza unor informaţii potrivit cărora aceştia făceau trafic de droguri. Nu au fost precizate alte detalii în rezoluţia de începere a urmăririi penale emisă de procuror.
A. Evenimentele din 18 noiembrie 2003
6. La 18 noiembrie 2003, Direcţia de combatere a crimei organizate şi antidrog din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române (poliţia) a solicitat o autorizaţie de la parchet pentru folosirea unui investigator sub acoperire şi pentru obţinerea a două grame de heroină în vederea dovedirii pretinsei implicări a reclamanţilor în traficul de droguri. Aceasta a făcut trimitere la Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (Legea nr. 143). În aceeaşi zi, secţia de combatere a criminalităţii organizate şi a traficului de droguri a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (parchetul) a autorizat operaţiunea pentru 10 zile şi a acordat cele două grame de heroină investigatorului acoperit (denumit Alex 1 în cadrul procedurii interne).
7. Poliţia a stabilit operaţiunea de supraveghere în parcarea de la McDonald's Dristor (Bucureşti), unde urma să se desfăşoare operaţiunea de trafic. Între timp, G.M., un colaborator al poliţiei (denumit Alex 2 în cadrul procedurii interne) a stabilit o întâlnire cu primul reclamant, pe care îl cunoscuse anterior.
8. La ora 13,45, Alex 1 a sosit cu maşina în zona parcării împreună cu Alex 2. Primul reclamant şi un alt bărbat se aflau într-o altă maşină. Alex 2 a ieşit din maşină şi s-a apropiat de reclamant; trebuia să îi spună că Alex 1, pe care reclamantul nu îl cunoştea, dorea să cunoască o persoană care îi putea vinde două grame de heroină. După o scurtă discuţie, Alex 2 s-a întors însoţit de primul reclamant; apoi, acesta din urmă a plecat cu maşina împreună cu Alex 1. Poliţia a urmărit maşina până când aceasta a oprit în faţa unui bloc pe str. Zizin. Reclamantul a telefonat de pe telefonul mobil al lui Alex 1. A ieşit din maşină şi a intrat în clădire, unde a rămas timp de 10 - 15 minute. Apoi, s-a întors cu al doilea reclamant la maşina lui Alex 1. Primul reclamant s-a aşezat pe scaunul din dreapta din faţă, în timp ce al doilea reclamant a rămas în picioare aproape de uşa dreaptă din faţă a maşinii. Alex 1 i-a dat bani primului reclamant; acesta din urmă i-a dat banii celui de-al doilea reclamant, care i-a luat şi a plecat.
9. În acel moment, poliţiştii au ieşit din maşinile lor şi au strigat: "Poliţia, staţi pe loc!". Al doilea reclamant a început să fugă, abandonându-şi geaca şi banii. A reuşit să scape intrând în una dintre clădirile învecinate.
10. Primul reclamant a fost legitimat şi percheziţionat. Şaisprezece tablete de metadonă au fost găsite asupra sa. Acesta a admis că tabletele îi aparţineau şi a declarat că era un toxicoman care urma o cură de dezintoxicare şi că era autorizat să ia metadonă. Un pachet mic conţinând 1,5 g de heroină era vizibil în maşină în apropiere de schimbătorul de viteze. Poliţiştii l-au confiscat.
11. În aceeaşi zi, s-a efectuat o percheziţie în apartamentul de unde venise al doilea reclamant şi în care acesta locuia cu S.F., concubina sa. Nu s-au găsit droguri.
12. Primul reclamant a fost reţinut pentru 24 de ore, dar a fost eliberat la 19 noiembrie 2003. În timpul reţinerii, acesta a fost dus la spital, sub suspiciunea că ar fi înghiţit un pachet de heroină. Tratamentul nu a confirmat suspiciunile.
13. Al doilea reclamant a fost depistat la 18 mai 2004, după ce a fost recunoscut pe stradă de Alex 1. Acesta a fost reţinut de poliţie. La 20 mai 2004, Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea sa preventivă pentru 30 de zile. Ulterior, arestarea sa preventivă a fost prelungită de tribunal la fiecare 30 de zile până la finalizarea procedurii în faţa primei instanţe.
B. Declaraţiile reclamanţilor în cursul urmăririi penale
14. La 18 noiembrie 2003, primul reclamant a dat o declaraţie la poliţie, în prezenţa unui apărător. Acesta a recunoscut că a intermediat vânzarea de droguri dintre Alex 1 şi al doilea reclamant. A declarat că a luat banii de la Alex 1 şi i-a dat celui de-al doilea reclamant, care apoi a pus o pungă mică cu heroină în apropierea schimbătorului de viteze. A declarat, de asemenea, că a obţinut tabletele de metadonă de la o asistentă medicală din Spitalul Bagdasar în schimbul unui pachet de cafea.
15. Dosarul de urmărire penală conţine o a doua declaraţie asemănătoare, care nu este datată şi care este semnată numai de primul reclamant. Acesta a declarat că i-a fost luată în aceeaşi zi, la momentul arestării sale.
16. Cu toate acestea, în ziua următoare, în prezenţa apărătorului său, primul reclamant şi-a schimbat poziţia şi a declarat în faţa Tribunalului Bucureşti că nu era traficant de droguri şi că nu se mai drogase de 2 ani. A declarat, de asemenea, că G.M. i-a cerut să îl determine pe al doilea reclamant să iasă din casa acestuia şi să meargă până unde se afla poliţia. A acceptat să colaboreze numai pentru că a înţeles că era o operaţiune sub acoperire a poliţiei. Acesta a afirmat în continuare că a avut loc un schimb de bani pentru o pungă mică între Alex 1 şi al doilea reclamant. A confirmat, de asemenea, că cele 16 tablete de metadonă erau pentru propria utilizare şi că le-a obţinut fără reţetă.
17. La momentul audierii de către procuror, la 5 şi 7 iulie 2004, primul reclamant a adoptat aceeaşi poziţie ca în faţa tribunalului. A explicat că a dat declaraţia din 18 noiembrie 2003 crezând că va fi parte în ancheta penală doar în calitate de martor, nu ca acuzat.
18. La 19 mai 2004, al doilea reclamant i-a declarat procurorului că el nu i-a înmânat nimic primului reclamant, că nu ştia ce conţinea micul pachet găsit în maşină şi că a acceptat să îl însoţească pe primul reclamant la maşină numai pentru că acesta din urmă i-a spus celui de-al doilea reclamant că avea bani pentru S.F., concubina celui de-al doilea reclamant. A declarat, de asemenea, că, la acel moment, nu ştia că S.F. era traficantă de droguri. La 1 martie 2004, S.F. a fost, de asemenea, arestată pentru trafic de droguri în cadrul unei investigaţii separate.
19. Al doilea reclamant şi-a menţinut declaraţiile anterioare la 20 mai 2004 în faţa Tribunalului Bucureşti şi la 7 iulie 2004 în cursul unei audieri în faţa procurorului.
20. La 12 iulie 2004, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamanţi pentru săvârşirea infracţiunilor de deţinere şi trafic ilicit de droguri periculoase conform Legii nr. 143. Acesta a stabilit, pe baza dovezilor adunate, că al doilea reclamant dăduse punga mică de heroină primului reclamant, care i-o înmânase lui Alex 1, şi că în schimb Alex 1 îi dăduse banii, pe care acesta i-a predat apoi celui de-al doilea reclamant.
21. Procurorul a observat că primul reclamant a fost găsit vinovat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere şi consum de droguri în 2001 şi că al doilea reclamant nu avea cazier judiciar.
C. Procedura în faţa Tribunalului Bucureşti
22. Reclamanţii au fost audiaţi la 7 septembrie 2004. Primul reclamant a reiterat că a acceptat să îl contacteze pe al doilea reclamant numai ca urmare a faptului că fusese informat despre operaţiunea sub acoperire a poliţiei. Al doilea reclamant şi-a menţinut poziţia şi a negat săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.
23. Investigatorul sub acoperire şi colaboratorul poliţiei au susţinut versiunea procurorului cu privire la fapte şi au afirmat că primul reclamant nu fusese înştiinţat în legătură cu operaţiunea poliţiei.
24. Unii dintre martorii care dăduseră declaraţii nefavorabile în privinţa reclamanţilor pe parcursul urmăririi penale şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei şi au pretins că au semnat fără să citească declaraţiile redactate în întregime de către poliţişti.
25. În şedinţa publică din 20 mai 2005, după mai multe adrese rămase fără răspuns din partea parchetului, avocaţii reclamanţilor nu au mai insistat pentru obţinerea de informaţii cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu pachetul de heroină acordat lui Alex 1 în vederea desfăşurării operaţiunii sub acoperire.
26. La 25 mai 2005, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa de achitare a reclamanţilor. Acesta a considerat că elementele din dosar indicau faptul că, la 18 noiembrie 2003, poliţia a încercat să provoace o vânzare de droguri şi a eşuat. În consecinţă, heroina primită de Alex 1 de la parchet a fost plasată în maşină pentru a dovedi pretinsa săvârşire a infracţiunii. Tribunalul a observat, de asemenea, că urmărirea penală a fost pornită nelegal, la 11 noiembrie, deoarece la data respectivă nu existau informaţii relevante cu privire la pretinsul comportament infracţional al reclamanţilor, iar faptele care erau cercetate au avut loc abia la 18 noiembrie. În plus, tribunalul a observat că schimbul de bani pentru droguri nu era dovedit şi că martorii nu puteau susţine versiunea procurorului. Tribunalul a dispus punerea în libertate a celui de-al doilea reclamant.
D. Procedura în căile de atac
27. La 3 octombrie 2005, procedura în apel a debutat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ca urmare a apelului formulat de parchet. Curtea de apel a ascultat concluziile procurorului şi ale avocaţilor reclamanţilor. Reclamanţii au beneficiat de dreptul de a se adresa instanţei în temeiul ultimului cuvânt al inculpatului. Nu au fost solicitate alte probe de către părţi şi nici nu au fost administrate alte probe de către instanţă.
28. La 10 octombrie 2005, curtea de apel l-a condamnat pe primul reclamant la 7 ani închisoare, iar pe al doilea reclamant la 6 ani închisoare. Instanţa a considerat că ar fi trebuit să i se acorde mai multă importanţă descrierii detaliate a evenimentelor făcută de investigatorul acoperit şi de colaborator, deoarece se corobora cu rapoartele poliţiei cu privire la arestarea în flagrant delict şi astfel declaraţiile acestora reflectau adevărul. Instanţa a decis că primul reclamant nu a spus adevărul în declaraţiile sale şi că acesta a pretins că a fost înştiinţat despre acţiunea sub acoperire a poliţiei numai pentru că ştia din propria experienţă că legea proteja colaboratorii. Aceasta a concluzionat, de asemenea, că scopul celui de-al doilea reclamant a fost să tergiverseze cercetările. Instanţa a considerat schimbarea poziţiei martorilor drept dovadă a relei-credinţe a acestora.
Curtea de apel a anulat interpretarea tribunalului privind utilizarea mijloacelor de constrângere după cum urmează:
"Curtea apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile articolului 68 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, cât timp nu a rezultat din probele administrate în cauză că inculpatul Constantin Marius Georgian a fost ameninţat sau constrâns să săvârşească fapta. De asemenea, nu a rezultat că inculpatul a fost determinat de organele de poliţie să săvârşească infracţiunea, [...] a fost de acord să intermedieze vânzarea de droguri [...], însă în faţa instanţei nu a mai recunoscut rolul său de intermediar."
Instanţa s-a pronunţat cu privire la argumentele referitoare la originea heroinei găsite după cum urmează:
"[...] Constantin Marius Georgian în persoană a declarat, la momentul prinderii sale de către poliţie şi în declaraţiile ulterioare, că drogurile găsite în maşină i-au fost date de către Stoian Florin, în schimbul sumei de 6.000.000 ROL."
29. Primul reclamant a fost condamnat şi pentru posesia ilegală a 16 tablete de metadonă.
30. Instanţa a dedus arestarea preventivă a celui de-al doilea reclamant de la "19 mai 2004 la 25 mai 2004". De asemenea, aceasta a confiscat, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143, cele 8 tablete de metadonă şi 1,48 g de heroină rămase, în urma testelor de laborator, de la primul şi, respectiv, al doilea reclamant.
31. La 11 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat condamnarea, în urma judecării recursului declarat de reclamanţi. [...]
E. Alte proceduri
[...]
2. Motivarea Curţii
53. Curtea observă că, pentru a contesta caracterul echitabil al procesului, reclamanţii au prezentat două argumente. În primul rând, aceştia au susţinut că au săvârşit infracţiunea numai din cauza intervenţiei agenţilor provocatori, primul reclamant pretinzând că a ştiut despre operaţiunea sub acoperire a poliţiei, iar al doilea reclamant că a acceptat să îl însoţească pe primul reclamant la maşină numai pentru a primi banii concubinei sale. În al doilea rând, aceştia au susţinut că, la momentul condamnării lor, curtea de apel nu a efectuat o examinare amănunţită a probelor.
54. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa recentă privind art. 6 în care a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenţilor de poliţie. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6(1) nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea "nelegalitate" a avut drept consecinţă încălcarea altui drept protejat de Convenţie; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialităţii şi de egalitate a armelor [a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 49 - 61, Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 34 - 35, 1 iulie 2008, şi Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 88 - 93, 10 martie 2009].
55. Pentru a constata dacă agentul de poliţie sub acoperire s-a limitat la "investigarea activităţii infracţionale într-un mod în principal pasiv" în prezenta cauză (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 55), Curtea ţine seama de următoarele consideraţii. Nimic din trecutul reclamanţilor nu a sugerat o predispoziţie spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat (a se vedea pct. 21) nu poate schimba concluzia Curţii. Curtea observă că procurorul nu a oferit detalii şi nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracţional al reclamanţilor, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant (a se vedea pct. 10 - 12).
56. De asemenea, Curtea observă că părţile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor care au avut loc la 18 noiembrie 2003. Potrivit Guvernului, primul reclamant a acceptat să intermedieze schimbul între investigatorul acoperit, a cărui identitate nu o cunoştea, şi al doilea reclamant, iar drogurile găsite în maşina agentului proveneau din schimbul respectiv. Cu toate acestea, pretinzând provocarea din partea poliţiei, primul reclamant a declarat că a fost informat cu privire la operaţiunea sub acoperire, în timp ce al doilea reclamant a pretins că a fost indus în eroare să accepte banii; ambii reclamanţi susţin că cele două grame de heroină găsite de poliţişti erau cele care au fost acordate de parchet pentru operaţiunea sub acoperire.
57. În lumina acestei controverse şi sub rezerva rolului său subsidiar cu privire la interpretarea probelor, Curtea va examina dacă reclamanţii au putut să conteste în mod eficient aspectul provocării (a se vedea Ramanauskas, pct. 60 - 61, şi Malininas, pct. 34, ambele citate anterior).
58. Tribunalul a hotărât că probele obţinute de la reclamanţi, investigatorul acoperit şi martori au confirmat că a existat provocare din partea poliţiei şi, prin urmare, a achitat reclamanţii pentru acest motiv.
59. Cu toate acestea, pe baza aceloraşi probe, curtea de apel a anulat sentinţa şi i-a condamnat pe reclamanţi pentru trafic de droguri. Procedând astfel, curtea de apel nu a audiat persoanele cărora li s-au luat declaraţii în faţa procurorului şi a tribunalului. Aceasta a acordat mai multă importanţă declaraţiilor obţinute de procuror şi a considerat că declaraţiile date în faţa instanţei nu au fost conforme cu realitatea.
60. Curtea reiterează că, atunci când i se solicită unei curţi de apel să examineze cauza în fapt şi în drept şi să se pronunţe cu privire la aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, precum în cazul de faţă, aceasta nu poate, în ceea ce priveşte procesul echitabil, să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate în persoană de către reclamant, în cazul în care acesta sau aceasta susţine că nu a săvârşit fapta presupusă a constitui infracţiune (a se vedea Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 35, 8 martie 2007). În prezenta cauză, curtea de apel nu a examinat nicio probă şi nici nu a audiat în mod direct reclamanţii cu privire la fondul acuzaţiilor; faptul că reclamanţii nu au solicitat în mod expres examinarea unor probe suplimentare de către curtea de apel, după cum a subliniat Guvernul, nu împiedică instanţa respectivă să ia măsuri pozitive în acest sens (a se vedea Dănilă, citată anterior, pct. 41). De asemenea, ultimul cuvânt al reclamanţilor în faţa instanţei nu poate fi echivalat cu dreptul acestora de a fi audiaţi de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 58, CEDO 2000-VIII).
61. În afară de aceasta, sub rezerva faptului că nu poate trece cu vederea că depoziţiile unui martor în şedinţă publică şi sub jurământ ar trebui întotdeauna să fie prioritare altor declaraţii făcute de acelaşi martor în cursul urmăririi penale, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii (a se vedea Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, pct. 78, Culegere 1996-II), Curtea nu este convinsă de raţionamentul sumar al curţii de apel pentru a justifica prioritatea acordată declaraţiilor obţinute de procuror. Curtea observă, în special, că bănuielile nutrite de curtea de apel privind lipsa de onestitate a martorilor nu erau justificate de constatările anchetatorilor în această privinţă. Faptul că reclamanţii au fost audiaţi de tribunal şi au avut posibilitatea de a supune martorii unei confruntări la acel moment al procedurii nu schimbă convingerea Curţii în această privinţă.
62. În cele din urmă, spre deosebire de Guvern, Curtea nu este convinsă de răspunsul pe care autorităţile, în special instanţele, l-au dat acuzaţiilor de constrângere din partea poliţiei (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 61). Fie că primul reclamant era sau nu la curent cu acţiunea poliţiei şi fie că al doilea reclamant a fost sau nu indus în eroare să accepte banii, faptele cauzei arată că, dacă nu ar fi existat solicitarea explicită a agentului de a cumpăra droguri, nu ar fi avut loc niciunul dintre evenimentele de la 18 noiembrie.
63. Curtea consideră că curtea de apel nu a examinat în mod corespunzător schimbarea de poziţie a primului reclamant, considerând, fără explicaţii suplimentare, că a refuzat, în faţa instanţelor, să admită implicarea sa în traficul de droguri.
64. În concluzie, având în vedere importanţa şi dificultăţile sarcinii investigatorilor, Curtea consideră, ţinând seama de consideraţiile precedente, că acţiunile ofiţerului de poliţie sub acoperire şi ale colaboratorului acestuia au avut drept consecinţă determinarea reclamanţilor să săvârşească fapta penală pentru care au fost condamnaţi, depăşind simpla investigaţie pasivă a activităţii infracţionale existente, şi că instanţele interne nu au investigat suficient acuzaţiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanţilor a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenţie. În consecinţă, a fost încălcat art. 6(1) din Convenţie în această privinţă.
65. În afară de aceasta, Curtea consideră că, în urma concluziei de mai sus, nu este necesar să se mai examineze celelalte capete de cerere.
[...].
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA,
1. decide să conexeze cererile;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 (echitatea procedurii penale şi prezumţia de nevinovăţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 & 1 din Convenţie ca urmare a utilizării mijloacelor de constrângere din partea poliţiei şi a lipsei investigării acestui aspect de către autorităţile interne;
4. hotărăşte că nu este necesar să se examineze celelalte capete de cerere în temeiul art. 6 din Convenţie;
5. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească primului reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 & 2 din Convenţie, suma de 10.000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul pretenţiilor.
Întocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 29 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 & 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith
grefier adjunct
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu