Florian Costin - My Blog

Taxa poluare auto - UPDATE

2011-04-07T23:35:00.000-07:00

Prin Hotararea din data de 07.04.2011 in cauza C‑402/09, Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) a constatat urmatoarele:

"Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională."

Hotararea a fost pronuntata ca urmare a unei cereri avand ca obiect pronuntarea unei hotarari preliminare din partea Tribunalului Sibiu. De remarcat solutia "sugerata" de catre Curte, care a apreciat ca instituirea unei taxe anuale rutiere nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului "poluatorul plătește".

vezi hotararea CJUE aici

Procedura de citare prin... Facebook?

2011-02-19T07:51:00.000-08:00

O instanta de judecata din Australia a aprobat folosirea site-ul de socializare Facebook pentru a notifica un cuplu ca si-au pierdut pierdut locuinta in urma neplatii unui imprumut. Australian Capital Territory Supreme Court a admis in decembrie 2008 cererea avocatului Mark McCormack de folosire a site-ul www.facebook.com pentru a comunica anumite documente, dupa ce incercarile sale de a lua legatura cu cuplul in cauza la locuinta acestora si prin e-mail au esuat. Instantele de judecata australiene aprobasera in trecut cereri de realizare a procedurii de citare ori de notificare prin e-mail atunci cand inmanarea catre persoana in cauza nu era posibila.

LINK

CAUZA GILLAN SI QUINTON contra REGATULUI UNIT

2010-09-30T01:13:00.000-07:00

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA GILLAN SI QUINTON contra REGATULUI UNIT

(Cererea nr. 4158/05)

Hotarare

STRASBOURG

12 Ianuarie 2010

[...]

A. Perchezitiile
[...]

7. Intre 9 si 12 septembrie 2003 la Excel Centre in Docklands, East London a fost organizata Expozitia Internationala a Sistemelor si Echipamentelor de Aparare (“expozitia de armament”), care a fost tinta mai multor proteste si demonstratii.

8. La aproximativ 10.30 A.M. pe 9 septembrie 2003 primul reclamant circula cu o bicicleta in apropierea expozitiei de armament, avand asupra sa un rucsac, cu intentia de a se alatura protestelor. A fost oprit si perchezitionat de doi ofiteri de politie care i-au adus la cunostinta ca este perchezitionat conform art. 44 din Legea privind Combaterea Terorismului din 2000, in vederea identificarii de obiecte ce ar putea fi folosite la savarsirea de acte teroriste. In acest scop i-a fost inmanata o notificare scrisa. Primul reclamant sustine ca la intrebarea de ce este perchezitionat, i s-a raspuns ca in apropiere sunt mai multi demonstranti si ca politia banuia ca acestia ar urma sa provoace dezordini. Asupra sa nu a fost gasit nimic incriminator (desi unele hartii tiparite cu informatii despre demonstratii au fost retinute de catre politisiti) si a fost lasat sa plece. Retinerea sa a durat mai putin de 20 de minute.

9. La aproximativ 1.15 PM la 9 septembrie 2009, cea de-a doua reclamanta, imbracata cu o haina de fotograf si avand asupra sa un geanta mica si o camera foto, a fost oprita in apropiere de expozitia de armament. Aceasta, fiind jurnalist, intentiona sa filmeze protestele. A fost perchezitionata de catre un ofiter al Politiei Metropolitane, desi isi aratase legitimatia pentru a dovedi cine este. I s-a spus sa nu mai filmeze. Ofiterul de politie i-a spus ca actioneaza in baza art. 44 si 45 din Legea privind Combaterea Terorismului. Asupra sa nu a fost gasit nimic incriminator, fiind lasata sa isi continue deplasarea. Inregistrarea perchezitiei arata ca a fost oprita pentru 5 minute, dar reclamantei i s-a parut ca ar fi fost in jur de 30 de minte. Reclamanta sustine ca s-a simtit intimidata si deranjata intr-o asemenea masura, incat nu s-a simtit in stare sa se mai alature demonstrantilor, desi intentionase sa faca un documentar ori sa vanda imagini din acesta.

10. Reclamantii au contestat in instanta legalitatea autoritatii acordate in vederea opririi si perchezitionarii lor. […] Acestia au sustinut in primul rand ca autorizatia (de efectuare a perchezitiilor – n.n.) si confirmarea acesteia […] erau excesive (ultra vires) si nelegale, intrucat intentia legiuitorului fusese de a autoriza perchezitiile doar ca raspuns la o amenintare terorista iminenta intr-un anume loc, in privinta careia puterile obisnuite de oprire si perchezitie erau inadecvate. In al doilea rand, reclamantii au sustinut ca folosirea articolului 44 de catre politie pentru a-i opri si perchezitiona la expozitia de arme era contrara intentiei legiuitorului si ca indicatiile date ofiterilor de politie erau fie inexistente, fie date in asa fel incat sa permite ofiterilor sa abuzeze de puterile conferite. In al treilea rand, reclamantii au sustinut ca autorizatiile date in baza art. 44 si exercitarea atributiilor in baza lor constituie o ingerinta nejustificata cu drepturilor lor prevazute de articolele 5, 8, 9, 10 si 11 din Conventie.

11. La 31 octombrie 2003, Divisional Court / Tribunalul Divizional a respins contestatia (reclamantilor – n.n.). Lord Justice Brooke, care a pronuntata hotararea instantei, a aratat ca Parlamentul intentionase in cuprinsul articolului 44 sa acopere activitatea politiei ca raspuns la amenintarile teroriste in general si ca autorizatia, precum si confirmarea acesteia de catre Secretarul de Stat nu erau excesive (ultra vires).

[...]

15. Camera Lorzilor, la 8 martie 2006, a respins in unanimitate apelul reclamantilor

[...]

A. Prezentarea autoritatii politiei de a opri si perchezitiona persoane fara exista unei suspiciuni rezonabile

25. Ofiterii de politie au puterea de a opri si perchezitiona persoane in baza mai multor acte normative. De exemplu, articolul 1 din Legea Politiei si Probelor in Procesul Penal din 1984 permite unui ofiter care are o anumita suspiciune rezonabila sa opreasca si sa perchezitioneze o persoana ori un vehicul pentru a cauta bunuri furate ori interzise. Articolul 60 din Legea Ordinii Publice si Justitei Penale din 1994 permite unui ofiter superior sa autorizeze oprirea si perchezitionarea persoanelor si vehiculelor, atunci cand are motive intemeiate sa creada ca in acest fel s-ar preveni incidente deosebit de violente ori ca unele persoane au asupra lor obiecte periculoase ori arme de atac.

26. Autoritatea politiei de a opri si perchezitiona la intamplare pentru a preveni actele teroriste a fost introdusa pentru prima data ca raspuns la campania de atentate din Londra dintre 1992 si 1994. Prin articolul 81 din Legea Ordinii Publice si Justitei Penale din 1994 a introdus un articol nou (13A) in cuprinsul Legii privind Combaterea Terorismului din 1989 intr-o forma similara celei din art. 44 a legii din 2000, insa fara vreo dispozitie privind confirmarea autorizatiei de catre Secretarul de Stat. Legea privind Combaterea Terorismului din 1996 acreat o reglementare separata avand ca obiect oprirea si perchezitionarea pietonilor, conform art. 13B din lege. Aceasta lege din 1996 a reglementat pentru prima oara procedura confirmarii de catre Secretarul de Stat.

B. Legea privind combaterea Terorismului din 2000

28. Prin aceasta lege s-a intentionat modernizarea si intarirea legislatiei referitoare la terorism […]

29. Articolele 41-43 ale Legii din 2000, in cuprinsul subcapitolului “Persoane suspectate de terorism”, reglementeaza arestarea fara mandat, perchezitionarea unui loc ori a unei persoane de catre o persoana. In fiecare din aceste situatii este necesara existenta unei suspiciuni rezonabile ca persoana arestata sau perchezitionata este un terorist.

30. Articolele 44-47, din cuprinsul subcapitolului “Autoritatea de a opri si perchezitiona” nu prevad necesitatea existentei unei suspiciuni rezonabile.

Prima etapa, conform articolului 44, este autorizarea:

“44(1) O autorizatie data in baza acestui aliniat autorizeaza orice politist (constable) in uniforma sa opreasca un vehicul intr-o zona sau loc mentionat in autorizatie si sa perchezitioneze –

(a) vehiculul;

(b) soferul vehiculului;

(c) un pasager al vehiculului;

(d) orice obiect aflat in vehicul ori purtat de sofer ori pasager.

“(2) O autorizatie data in baza acestui aliniat autorizeaza orice politist (constable) in uniforma sa opreasca un pieton intr-o zona sau loc mentionat in autorizatie si sa perchezitioneze –

(a) pietonul;

(b) orice obiect purtat de pieton.

(3) O autorizatie data in baza aliniatelor (1) si (3) poate fi data doar daca persoana care o emite considera ca este necesara pentru prevenirea unor acte de terorism.

(4) O autorizatie poate fi emisa –

(a) de catre un ofiter de politie cel putin cu gradul de assistant chief constable atunci cand zona ori locul mentionat (in autorizatie – n.n.) sunt in afara Irlandei de Nord, altele decat cele aratate la paragrafele (b) si (c);

(b) de catre un ofiter de politie cel putin cu gradul de comandant al politiei metropolitane, atunci cand zona ori locul mentionat fac parte dintr-un district de politie metropolitan;

(c) de catre un ofiter de politie cel putin cu gradul de comandant al fortelor de politie ale Orasului Londra (City of London), atunci cand zona ori locul mentionat face parte in tot ori in parte din Orasul Londra;

(d) de catre un ofiter de politie cel putin cu gradul de assistant chief constable al Serviciului de Politie al Irlandei de Nord, atunci cand zona ori locul mentionat face parte in tot ori partial din Irlanda de Nord.

(5) Cand autorizatia este emisa oral, persoana ce o emite urmeaza a o confirma in scris cat mai repede posibil”

Conform articolului 46(1)-(2), autorizatia incepe sa isi produca efectele de la momentul emiterii si expira la data stabilita, dar nu mai tarziu de 28 de zile. Existenta si continutul autorizatiilor date in baza articolului 44 nu sunt facute publice.

31. A doua etapa este confirmarea, reglementata de articolul 46(3)-(7). Emitentul autorizatiei trebuie sa informeze cat mai rapib posibil Secretarul de Stat. Daca Secretarul de Stat nu confirma autorizatia in termen de 48 de ore de la momentul emiterii, aceasta inceteaza (fara ca acest fapt sa aiba ca efect invalidarea vreunui act savarsit in cele 48 de ore). La momentul confirmarii autorizatiei, Secretarul de Stat poate stabili un alt termen de expirare, care poate fi mai scurt. De asemenea, poate anula o autorizatie incepand de la un anumit moment dat. Cand o autorizatie este reinnoita, aceasi procedura se aplica.

32. Cea de-a treia etapa, conform articolului 45, presupune exercitarea atributiilor de oprire si perchezitie de catre politist:

“(1) Atributiile acordate conform autorizatiei conform articolului 44(1) sau (2) –

(a) pot fi exercitate doar in scopul cautarii de obiecte ce ar putea fi folosite in legatura cu terorismul si

(b) pot fi exercitate indiferent daca ofiterul de politie are sau nu motive de a suspecta prezenta de asemenea obiecte.

(2) Ofiterul de politie poate ridica si retine un obiect pe care il descopera in cursul unei perchezitii efectuate in baza art. 44(1) si (2) si in privinta caruia are motive intemeiate ca vor fi folosite in legatura cu acte teroriste.

(3) Ofiterul de politie in exercitiul atributiilor conferite de autorizatie nu poate cere vreunei persoane sa isi scoata in public un articol de imbracaminte, cu exceptia castilor, incaltamintei, hainei sau jachetei ori manusilor.

(4) Cand un ofiter de politie intentioneaza sa perchezitioneze o persoana sau un vehicul in baza articolului 44(1) sau (2), acesta poate retine persoana sau vehiculul pentru o perioada de timp rezonabila necesara pentru efectuarea perchezitiei la locul sau in apropierea locului unde persoana sau vehiculul a fost oprit.

(5) Atunci cand –

(a) un pieton sau vehicul este oprit in baza art. 44(1) sau (2) si

(b) conducatorul vehicului sau pietonul solicita o declaratie scrisa care sa ateste oprirea

o declaratie in acest sens va fi intocmita.

(6) O cerere conform alin. (5) poate fi facuta in termen de 12 luni de la data cand vehiculul sau pietonul a fost oprit”.

[…]

49. Reclamantii au aratat ca oprirea si perchezitionarea lor de catre politie conform articolelor 44-47 din lege a avut drept consecinta incalcarea drepturilor prevazute de art. 5, 8, 10 si 11 din Conventie.

A. Presupusa incalcare a articolului 5 din Conventie

2. Aprecierea Curtii

57. Curtea constata ca desi perioadele in care reclamantii au fost opriti si perchezitionati nu au depasit 30 de minute, acestia au fost privati in intregime de orice pozibilitate de miscare. Acestia au fost obligati sa ramana in locul unde se aflau si sa se supuna perchezitiei ; daca refuzau acest lucru ar fi putut fi arestati, detinuti in sediul politiei si acuzati. Acest element de constrangere este specific privarii de libertate in sensul articolului 5(1) (v. Foka v. Turkey, nr. 28940/95, §§ 74-79, 24 iunie 2008).

B. Presupusa incalcare a articolului 8 din Conventie

58. Curtea urmeaza a stabili mai intai daca masurile de oprire si perchezitionare au consituit o restrangere a drepturilor reclamantilor conform articolului 8.

[...]

61. Asa cum a aratat Curtea in alte situatii, conceptul de “viata privata” este foarte larg, nefiind susceptibil de a fi definit in mod exhaustiv. El acopera integritatea unei persoane, atat din punct de vedere fizic, cat si psihologic. Notiunea de autonomie personala este un principiu important ce subliniaza interpretarea garantiilor ce le contine (v. Pretty v. the United Kingdom, nr. 2346/02, § 61, ECHR 2002-III). Acest articol protejeaza dreptul la dezvoltare personala, precum si dreptul de a stabili relatii cu alte persoane si cu lumea din jur. Totodata poate include activitatile profesionale. Prin urmare, exista o zona de interactiune a persoanei cu cei din jur, chiar si intr-un context public, ce intra in sfera “vietii private”. Exista o serie de elemente relevante pentru a aprecia daca viata privata a unei persoane se regaseste in afara locuintei sale. Legat de acest aspect, pretentiile rezonabile ale unei persoane in ceea ce priveste intimitatea consituie un factor important, desi nu decisiv. (v. P.G. si J.H. v. the United Kingdom, nr. 44787/98, §§ 56-57, ECHR 2001-IX si Peck, mai sus, §§ 57-63). In cauza Foka, mentionata anterior, la punctul 85, unde reclamanta a fost suspusa unei perchezitii fortate de catre graniceri, Curtea a stabilit ca “orice perchezitie efectuata de catre autoritati asupra unei persoana aduce atingere vietii sale private”.

[…]

62. In ceea ce priveste situatia de fapt din prezenta cauza, Curtea observa ca articolele 44-47 ale legii permit ofiterilor de politie in uniforma sa opreasca orice persoana aflata in raza teritoriala cuprinsa in autorizatie si sa o perchezitioneze, atat corporal, cat si obiectele aflate asupra sa. Ofiterul de politie poate cere persoanei sa isi scoata acoperamantul pentru cap, incalatamintea, haina de deasupra si manusile. Paragraful 3.5 din Codul de Practica clarifica in amanunt ca ofiterul de politie poate baga mana in buzunarele persoanei, ii poate pipai gulerul, sosetele si incaltarile si ii poate controla parul. Perchezitia are loc in public si refuzul de a se supune acesteia constituie infractiune pedepsita cu inchisoare, amenda ori ambele. In cursul procedurilor in fata instantelor nationale, desi Camera Lorzilor a avut dubii in ceea ce priveste aplicabilitatea articolului 8 (din Conventie – n.n.), Comisarul Politiei Metropolitane a admis ca exercitarea atributiilor in baza articolului 44 (din Legea privind Combatarea Terorirsmului – n.n.) este o ingerinta in drepturile persoanei conform articolului 8, iar Curtea de Apel a descris-o ca fiind “o competenta deosebit de larga in a invada intimitatea publicului”.

63. Guvernul sustine ca in anumite circumstante o perchezitie stricta poate constitui o ingerinta in drepturile reglementate de Articolul 8, asa cum o poate constitui si frunzarierea unei agende, a unui jurnal ori a corespondentei, in timp ce o perchezitionare superficiala care nu duce la descoperirea unor asemenea obiect nu ar constitui o ingerinta. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat de catre Curte. Indiferent daca intr-o anume situatie corespondenta, jurnalul intim sau alte documente private sunt descoperite, ori obiecte intime sunt gasite, Curtea apreciaza ca folosirea fortei coercitive permise de legislatie pentru a supune o persoana, hainele sau bagajele sale unei perchezitii amanuntite constituie in mod evident o ingerinta cu dreptul sau la respectarea vietii private. Desi perchezitia este efectuata in spatiul public, acest lucru nu inseamna ca Articolul 8 nu s-ar aplica. Intr-adevar, in opinia Curtii, caracterul public al perchezitiei poate, in anumite cazuri, majora gravitatea ingerintei datorita stanjenelii si umilintei. Obiecte precum gentile, portofelele, agendele si jurnalele pot, unori, sa contina informatii personale in privinta carora detinatorul lor se poate simti deranjat datorita expunerii vederii insotitorilor săi ori publicului larg.

64. De asemenea, Curtea nu este convinsa de analogia facuta cu perchezitia la care se supun pasagerii ori la intrarea intr-o cladire publica. Nu este necesar a se determina daca perchezitia unei persoane ori a bagajelor sale in asemenea circumstante se ridica la nivelul unei ingerinte cu drepturile prevazute de Articolul 8, in ciuda faptului ca aceasta este justificata de motive de siguranta, intrucat motivele aratate reclamantilor nu sunt aplicabile. O persoana care calatoreste cu avionul poate fi privita ca dându-si consimtamantul la perchezitionarea sa atunci cand alege sa calatoreasca. Aceasta stie ca bagajele sale pot fi perchezitionate inainte de imbarcare si are astfel libertatea de a alege, intrucat isi poate lasa acasa obiectele personale, tracand astfel fara a fi suspusa perchezitiei. Autoritatea de a perchezitiona in baza articolului 44 este de natura diferita. Persoana poate fi oprita oriunde si oricand, fara o notificare prealabila si fara posibilitatea de a alege daca sa se supuna sau nu perchezitiei.

65. Fiecare dintre reclamanti a fost oprit de un ofiter de politie si obligat sa se supuna unei perchezitii conform articolului 44 al legii din 2000. Pentru motivele aratate anterior, Curtea apreciaza ca aceste perchezitii au constituit o ingerinta in dreptul la viata privata conform Articolului 8. O asemenea ingerinta este justificata conform paragrafului 2 al Articolului 8 numai daca este “prevazuta de lege”, urmareste unul sau mai multe scopuri legitime din cele aratate in paragraful 2 si este “necesara intr-o societate democratica” (a se vedea de exemplu, Liberty si altii v. the United Kingdom, nr. 58243/00, § 58, ECHR 2008-...).

2. Daca ingerinta a fost “prevazuta de lege”

[...]

b. Aprecierea Curtii

76. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta in a considera ca sintagma “prevazuta de lege” necesita ca masurile in cauza sa aiba un temei legal in legislatia interna si sa fie compatibile cu spiritul legii [...] In acest scop, legea trebuie sa fie accesibila si previzibila, cu alte cuvinte sa fie formulata suficient de precis, incat o persoana (chiar cu ajutor de specialitate) sa poata sa isi modeleze comportamentul (S. si Marper v. the United Kingdom [GC], nr. 30562/04 si 30566/04, §§ 95 si 96, ECHR 2008-...).

77. Pentru ca legislatia interna sa indeplineasca aceste cerinte trebuia sa prevada un mecanism de protectie juridica impotriva ingerintelor arbitrare din partea autoritatilor asupra drepturilor protejate de Conventie. In problemele ce afecteaza drepturile fundamentale, ar fi contrar spiritului legii ca marja de apreciere acordata executivului sa fie sub forma unei puteri depline. Pe cale de consecinta, legea trebuie sa prevada cu suficienta claritate scopul acestei marje acordate autoritatilor competente si modul de exercitare a acesteia (Rotaru v. Romania [GC], nr. 28341/95, § 55, ECHR 2000-V; Hasan si Chaush v. Bulgaria [GC], nr. 30985/96, § 4, ECHR 2000-XI; Maestri v. Italy [GC], nr. 39748/98, § 30, ECHR 2004‑I; de asemenea, , Silver si altii v. the United Kingdom, 25 March 1983, §§ 88-90, Series A no. 61; Funke v. France, §§ 56-57, judgment of 25 February 1993, Series A no. 256-A; Al-Nashif v. Bulgaria, no. 50963/99, § 119, 20 June 2002; Ramazanova and Others v. Azerbaijan, no. 44363/02, § 62, 1 February 2007; Glas Nadezhda EOOD and Anatoliy Elenkov v. Bulgaria, no. 14134/02, § 46, ECHR 2007‑XI (extracts); Vlasov v. Russia, no. 78146/01, § 125, 12 June 2008; Meltex Ltd and Movsesyan v. Armenia, no. 32283/04, § 81, 17 June 2008). Nivelul de claritate cerut in privinta legislatiei interne (care nu poate acoperi niciodata fiecare situatie posibila) depinde in principal de continutul mujloacelor in discutie, aria de aplicabilitate, precum si numarul si statutul celor carora li se adreseaza (a se vedea de ex., Hashman si Harrup v. the United Kingdom [GC], nr. 25594/94, § 31, ECHR 1999‑VIII; S. si Marper, citat anterior, § 96).

78. Nu se contesta de catre parti ca puterile din cauza de fata nu ar avea un temei legal in dreptul intern, respectiv articolele 44-47 din legea din 2000 ( a se vedea paragrafele 28-34). Mai mult decat atat, Codul de Practica, care este un document public, arata in detaliu modul in care politistul trebuie sa efectueze perchezitia ( a se vedea paragrafele 35-36 mai sus).

[...]

80. Ca un prim aspect, Curtea constata ca ofiterul superior la care se face referire articolul 44(4) din lege este imputernicit sa autorizeze orice politist in uniforma sa opreasca si sa perchezitioneze pietonii in orice zona din juridictia sa daca considera aceasta masura ca fiind “necesara prevenirii de acte teroriste”. Totusi, “necesar” nu inseamna mai mult decat “avantajos” ori “de ajutor”. Nu exista nici o cerinta legala in faza emiterii autorizatiei ca oprirea si perchezitia sa fie considerate “necesare” si prin urmare nici o cerinta de a se aprecia asupra proportionalitatii masurii. Autorizatia trebuie supusa confirmarii de catre Secretarul de Stat in termen de 48 de ore. Secretarul de Stat nu poate modifica zona geografica cuprinsa in autorizatie si desi acesta are posibilitatea de a infirma masura ori stabili un termen mai scurt, se pare ca acest lucru nu s-a intamplat niciodata. Desi exercitarea competentelor de oprire si perchezitionare sunt susceptibile de control judiciar, legea este intr-o asemenea masura de larga incat reclamantii se confrunta cu dificultati mari in a demonstra ca autorizatia ori confirmarea exced cadrul legal.

81. Autorizatia se ia pe o durata de maxim 48 de zile, insa este susceptibila de prelungire. Ea nu poate trece de limita teritoriala de competenta a fortei de politie si poate fi redusa in interiorul acestei limite. Totusi, multe forte de politie in Regatul Unit acopera zone intinse cu populatie mare. Zona Metropolitana, unde reclamantii au fost opriti si perchezitionati, se intinde pe tot cuprinsul Londrei Mari (Greater London). Lipsa unor restrictii temporale si geografice din lege necesare pentru a asigura un mecanism de control al autorizatiei emise de executiv este demonstrata de faptul ca autorizatia acordata politiei metropolitane a fost in mod constant reinnoita.

83. Totodata, nu trebuie omis nici aspectul intinderii puterilor acordate ofiterilor de politie. Ofiterul este obligat, la efectuarea perchezitiei, sa se supuna dispozitiilor cuprinse in Codul de Practica (care contine dispozitii legate de modalitatile de efectuare a perchezitiei – n.n.). Totusi, Codul reglementeaza in principal modul concret de oprire si prechezitionare si nu cel de luare a deciziei in sine. Aceasta decizie [...] se bazeaza exclusiv pe existenta unei “banuieli” ori “intuitii profesionale” a ofiterului in cauza. Pentru acesta nu este necesar sa demonstreze existenta unei suspiciuni rezonabile; de asemenea nu este necesar sa existe o simpla suspiciune in privinta persoanei oprite si perchezitionate. Singura cerinta este ca perchezitia sa aiba drept scop descoperirea de obiecte ce ar putea fi folosite la comiterea de acte teroriste, categorie ce acopera o mare parte din bunurile purtate in mod obisnuit de oameni pe strada. In situatia in care o persoana este oprita pe strada in scopul gasirii de asemenea obiecte, ofiterul de politie nici nu trebuie sa aiba motive de a crede ca asemenea bunuri exista. [...]

86. Guvernul sustine ca mecanismele de protectie impotriva abuzurilor exista sub forma posibilitatii oricarei persoane de a contesta masura opririi si perchezitionarii pe calea controlului judecatoresc ori printr-o actiune in daune. Insa limitarile ale celor doua modalitati sunt in mod evident demonstrate de catre circumstantele acestei cauze. Mai precis, in absenta oricarei obligatii din partea ofiterului de a demonstra existenta unei suspiciuni rezonabile, este dificil, daca nu chiar imposibil, sa se demonstreze ca puterile conferite au fost exercitate in mod corespunzator.

87. In concluzie, Curtea considera ca atat competenta de emitere a autorizatiei si confirmare a acesteia, cat si cea de a opri si perchezitiona conform articolelor 44 si 45 din lege nu sunt suficient de clar reglementate si nici susceptibile de a oferi mecanisme de protectie impotriva abuzurilor. Prin urmare, acestea nu sunt “prevazute de lege” si pe cale de consecinta a existat o incalcare a Articolului 8 din Conventie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN UNANIMITATE CURTEA

1. Declara cererea admisibila;

2. Constata ca a existat o incalcare a Articolului 8 din Conventie.

[...]

5. Hotaraste ca statul parat sa plateasca reclamantilor, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii conform art. 44(2) din Conventie, suma de 33.850 Euro.

[…]

Lawrence Early Lech Garlicki
Grefier Presedinte

Cauza Constantin şi Stoian împotriva României (M. Of. nr. 169 / 2010)

2010-06-09T02:04:00.000-07:00

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

HOTĂRÂREA

din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009,

în Cauza Constantin şi Stoian împotriva României

(Cererile nr. 23.782/06 şi 46.629/06)

[...]

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanţii s-au născut în anul 1979 şi, respectiv, în anul 1971. Primul reclamant locuieşte în Bucureşti, iar al doilea în Afumaţi, judeţul Ilfov.

5. La 11 noiembrie 2003, procurorul a început urmărirea penală împotriva lui "George" şi a lui "Florin", identificaţi ulterior ca fiind reclamanţii, pe baza unor informaţii potrivit cărora aceştia făceau trafic de droguri. Nu au fost precizate alte detalii în rezoluţia de începere a urmăririi penale emisă de procuror.

A. Evenimentele din 18 noiembrie 2003

6. La 18 noiembrie 2003, Direcţia de combatere a crimei organizate şi antidrog din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române (poliţia) a solicitat o autorizaţie de la parchet pentru folosirea unui investigator sub acoperire şi pentru obţinerea a două grame de heroină în vederea dovedirii pretinsei implicări a reclamanţilor în traficul de droguri. Aceasta a făcut trimitere la Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (Legea nr. 143). În aceeaşi zi, secţia de combatere a criminalităţii organizate şi a traficului de droguri a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (parchetul) a autorizat operaţiunea pentru 10 zile şi a acordat cele două grame de heroină investigatorului acoperit (denumit Alex 1 în cadrul procedurii interne).

7. Poliţia a stabilit operaţiunea de supraveghere în parcarea de la McDonald's Dristor (Bucureşti), unde urma să se desfăşoare operaţiunea de trafic. Între timp, G.M., un colaborator al poliţiei (denumit Alex 2 în cadrul procedurii interne) a stabilit o întâlnire cu primul reclamant, pe care îl cunoscuse anterior.

8. La ora 13,45, Alex 1 a sosit cu maşina în zona parcării împreună cu Alex 2. Primul reclamant şi un alt bărbat se aflau într-o altă maşină. Alex 2 a ieşit din maşină şi s-a apropiat de reclamant; trebuia să îi spună că Alex 1, pe care reclamantul nu îl cunoştea, dorea să cunoască o persoană care îi putea vinde două grame de heroină. După o scurtă discuţie, Alex 2 s-a întors însoţit de primul reclamant; apoi, acesta din urmă a plecat cu maşina împreună cu Alex 1. Poliţia a urmărit maşina până când aceasta a oprit în faţa unui bloc pe str. Zizin. Reclamantul a telefonat de pe telefonul mobil al lui Alex 1. A ieşit din maşină şi a intrat în clădire, unde a rămas timp de 10 - 15 minute. Apoi, s-a întors cu al doilea reclamant la maşina lui Alex 1. Primul reclamant s-a aşezat pe scaunul din dreapta din faţă, în timp ce al doilea reclamant a rămas în picioare aproape de uşa dreaptă din faţă a maşinii. Alex 1 i-a dat bani primului reclamant; acesta din urmă i-a dat banii celui de-al doilea reclamant, care i-a luat şi a plecat.

9. În acel moment, poliţiştii au ieşit din maşinile lor şi au strigat: "Poliţia, staţi pe loc!". Al doilea reclamant a început să fugă, abandonându-şi geaca şi banii. A reuşit să scape intrând în una dintre clădirile învecinate.

10. Primul reclamant a fost legitimat şi percheziţionat. Şaisprezece tablete de metadonă au fost găsite asupra sa. Acesta a admis că tabletele îi aparţineau şi a declarat că era un toxicoman care urma o cură de dezintoxicare şi că era autorizat să ia metadonă. Un pachet mic conţinând 1,5 g de heroină era vizibil în maşină în apropiere de schimbătorul de viteze. Poliţiştii l-au confiscat.

11. În aceeaşi zi, s-a efectuat o percheziţie în apartamentul de unde venise al doilea reclamant şi în care acesta locuia cu S.F., concubina sa. Nu s-au găsit droguri.

12. Primul reclamant a fost reţinut pentru 24 de ore, dar a fost eliberat la 19 noiembrie 2003. În timpul reţinerii, acesta a fost dus la spital, sub suspiciunea că ar fi înghiţit un pachet de heroină. Tratamentul nu a confirmat suspiciunile.

13. Al doilea reclamant a fost depistat la 18 mai 2004, după ce a fost recunoscut pe stradă de Alex 1. Acesta a fost reţinut de poliţie. La 20 mai 2004, Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea sa preventivă pentru 30 de zile. Ulterior, arestarea sa preventivă a fost prelungită de tribunal la fiecare 30 de zile până la finalizarea procedurii în faţa primei instanţe.

B. Declaraţiile reclamanţilor în cursul urmăririi penale

14. La 18 noiembrie 2003, primul reclamant a dat o declaraţie la poliţie, în prezenţa unui apărător. Acesta a recunoscut că a intermediat vânzarea de droguri dintre Alex 1 şi al doilea reclamant. A declarat că a luat banii de la Alex 1 şi i-a dat celui de-al doilea reclamant, care apoi a pus o pungă mică cu heroină în apropierea schimbătorului de viteze. A declarat, de asemenea, că a obţinut tabletele de metadonă de la o asistentă medicală din Spitalul Bagdasar în schimbul unui pachet de cafea.

15. Dosarul de urmărire penală conţine o a doua declaraţie asemănătoare, care nu este datată şi care este semnată numai de primul reclamant. Acesta a declarat că i-a fost luată în aceeaşi zi, la momentul arestării sale.

16. Cu toate acestea, în ziua următoare, în prezenţa apărătorului său, primul reclamant şi-a schimbat poziţia şi a declarat în faţa Tribunalului Bucureşti că nu era traficant de droguri şi că nu se mai drogase de 2 ani. A declarat, de asemenea, că G.M. i-a cerut să îl determine pe al doilea reclamant să iasă din casa acestuia şi să meargă până unde se afla poliţia. A acceptat să colaboreze numai pentru că a înţeles că era o operaţiune sub acoperire a poliţiei. Acesta a afirmat în continuare că a avut loc un schimb de bani pentru o pungă mică între Alex 1 şi al doilea reclamant. A confirmat, de asemenea, că cele 16 tablete de metadonă erau pentru propria utilizare şi că le-a obţinut fără reţetă.

17. La momentul audierii de către procuror, la 5 şi 7 iulie 2004, primul reclamant a adoptat aceeaşi poziţie ca în faţa tribunalului. A explicat că a dat declaraţia din 18 noiembrie 2003 crezând că va fi parte în ancheta penală doar în calitate de martor, nu ca acuzat.

18. La 19 mai 2004, al doilea reclamant i-a declarat procurorului că el nu i-a înmânat nimic primului reclamant, că nu ştia ce conţinea micul pachet găsit în maşină şi că a acceptat să îl însoţească pe primul reclamant la maşină numai pentru că acesta din urmă i-a spus celui de-al doilea reclamant că avea bani pentru S.F., concubina celui de-al doilea reclamant. A declarat, de asemenea, că, la acel moment, nu ştia că S.F. era traficantă de droguri. La 1 martie 2004, S.F. a fost, de asemenea, arestată pentru trafic de droguri în cadrul unei investigaţii separate.

19. Al doilea reclamant şi-a menţinut declaraţiile anterioare la 20 mai 2004 în faţa Tribunalului Bucureşti şi la 7 iulie 2004 în cursul unei audieri în faţa procurorului.

20. La 12 iulie 2004, parchetul i-a trimis în judecată pe reclamanţi pentru săvârşirea infracţiunilor de deţinere şi trafic ilicit de droguri periculoase conform Legii nr. 143. Acesta a stabilit, pe baza dovezilor adunate, că al doilea reclamant dăduse punga mică de heroină primului reclamant, care i-o înmânase lui Alex 1, şi că în schimb Alex 1 îi dăduse banii, pe care acesta i-a predat apoi celui de-al doilea reclamant.

21. Procurorul a observat că primul reclamant a fost găsit vinovat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere şi consum de droguri în 2001 şi că al doilea reclamant nu avea cazier judiciar.

C. Procedura în faţa Tribunalului Bucureşti

22. Reclamanţii au fost audiaţi la 7 septembrie 2004. Primul reclamant a reiterat că a acceptat să îl contacteze pe al doilea reclamant numai ca urmare a faptului că fusese informat despre operaţiunea sub acoperire a poliţiei. Al doilea reclamant şi-a menţinut poziţia şi a negat săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri.

23. Investigatorul sub acoperire şi colaboratorul poliţiei au susţinut versiunea procurorului cu privire la fapte şi au afirmat că primul reclamant nu fusese înştiinţat în legătură cu operaţiunea poliţiei.

24. Unii dintre martorii care dăduseră declaraţii nefavorabile în privinţa reclamanţilor pe parcursul urmăririi penale şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei şi au pretins că au semnat fără să citească declaraţiile redactate în întregime de către poliţişti.

25. În şedinţa publică din 20 mai 2005, după mai multe adrese rămase fără răspuns din partea parchetului, avocaţii reclamanţilor nu au mai insistat pentru obţinerea de informaţii cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu pachetul de heroină acordat lui Alex 1 în vederea desfăşurării operaţiunii sub acoperire.

26. La 25 mai 2005, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa de achitare a reclamanţilor. Acesta a considerat că elementele din dosar indicau faptul că, la 18 noiembrie 2003, poliţia a încercat să provoace o vânzare de droguri şi a eşuat. În consecinţă, heroina primită de Alex 1 de la parchet a fost plasată în maşină pentru a dovedi pretinsa săvârşire a infracţiunii. Tribunalul a observat, de asemenea, că urmărirea penală a fost pornită nelegal, la 11 noiembrie, deoarece la data respectivă nu existau informaţii relevante cu privire la pretinsul comportament infracţional al reclamanţilor, iar faptele care erau cercetate au avut loc abia la 18 noiembrie. În plus, tribunalul a observat că schimbul de bani pentru droguri nu era dovedit şi că martorii nu puteau susţine versiunea procurorului. Tribunalul a dispus punerea în libertate a celui de-al doilea reclamant.

D. Procedura în căile de atac

27. La 3 octombrie 2005, procedura în apel a debutat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ca urmare a apelului formulat de parchet. Curtea de apel a ascultat concluziile procurorului şi ale avocaţilor reclamanţilor. Reclamanţii au beneficiat de dreptul de a se adresa instanţei în temeiul ultimului cuvânt al inculpatului. Nu au fost solicitate alte probe de către părţi şi nici nu au fost administrate alte probe de către instanţă.

28. La 10 octombrie 2005, curtea de apel l-a condamnat pe primul reclamant la 7 ani închisoare, iar pe al doilea reclamant la 6 ani închisoare. Instanţa a considerat că ar fi trebuit să i se acorde mai multă importanţă descrierii detaliate a evenimentelor făcută de investigatorul acoperit şi de colaborator, deoarece se corobora cu rapoartele poliţiei cu privire la arestarea în flagrant delict şi astfel declaraţiile acestora reflectau adevărul. Instanţa a decis că primul reclamant nu a spus adevărul în declaraţiile sale şi că acesta a pretins că a fost înştiinţat despre acţiunea sub acoperire a poliţiei numai pentru că ştia din propria experienţă că legea proteja colaboratorii. Aceasta a concluzionat, de asemenea, că scopul celui de-al doilea reclamant a fost să tergiverseze cercetările. Instanţa a considerat schimbarea poziţiei martorilor drept dovadă a relei-credinţe a acestora.

Curtea de apel a anulat interpretarea tribunalului privind utilizarea mijloacelor de constrângere după cum urmează:

"Curtea apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile articolului 68 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, cât timp nu a rezultat din probele administrate în cauză că inculpatul Constantin Marius Georgian a fost ameninţat sau constrâns să săvârşească fapta. De asemenea, nu a rezultat că inculpatul a fost determinat de organele de poliţie să săvârşească infracţiunea, [...] a fost de acord să intermedieze vânzarea de droguri [...], însă în faţa instanţei nu a mai recunoscut rolul său de intermediar."

Instanţa s-a pronunţat cu privire la argumentele referitoare la originea heroinei găsite după cum urmează:

"[...] Constantin Marius Georgian în persoană a declarat, la momentul prinderii sale de către poliţie şi în declaraţiile ulterioare, că drogurile găsite în maşină i-au fost date de către Stoian Florin, în schimbul sumei de 6.000.000 ROL."

29. Primul reclamant a fost condamnat şi pentru posesia ilegală a 16 tablete de metadonă.

30. Instanţa a dedus arestarea preventivă a celui de-al doilea reclamant de la "19 mai 2004 la 25 mai 2004". De asemenea, aceasta a confiscat, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143, cele 8 tablete de metadonă şi 1,48 g de heroină rămase, în urma testelor de laborator, de la primul şi, respectiv, al doilea reclamant.

31. La 11 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat condamnarea, în urma judecării recursului declarat de reclamanţi. [...]

E. Alte proceduri

[...]

2. Motivarea Curţii

53. Curtea observă că, pentru a contesta caracterul echitabil al procesului, reclamanţii au prezentat două argumente. În primul rând, aceştia au susţinut că au săvârşit infracţiunea numai din cauza intervenţiei agenţilor provocatori, primul reclamant pretinzând că a ştiut despre operaţiunea sub acoperire a poliţiei, iar al doilea reclamant că a acceptat să îl însoţească pe primul reclamant la maşină numai pentru a primi banii concubinei sale. În al doilea rând, aceştia au susţinut că, la momentul condamnării lor, curtea de apel nu a efectuat o examinare amănunţită a probelor.

54. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa recentă privind art. 6 în care a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenţilor de poliţie. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6(1) nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea "nelegalitate" a avut drept consecinţă încălcarea altui drept protejat de Convenţie; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialităţii şi de egalitate a armelor [a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 49 - 61, Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 34 - 35, 1 iulie 2008, şi Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 88 - 93, 10 martie 2009].

55. Pentru a constata dacă agentul de poliţie sub acoperire s-a limitat la "investigarea activităţii infracţionale într-un mod în principal pasiv" în prezenta cauză (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 55), Curtea ţine seama de următoarele consideraţii. Nimic din trecutul reclamanţilor nu a sugerat o predispoziţie spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat (a se vedea pct. 21) nu poate schimba concluzia Curţii. Curtea observă că procurorul nu a oferit detalii şi nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracţional al reclamanţilor, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant (a se vedea pct. 10 - 12).

56. De asemenea, Curtea observă că părţile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor care au avut loc la 18 noiembrie 2003. Potrivit Guvernului, primul reclamant a acceptat să intermedieze schimbul între investigatorul acoperit, a cărui identitate nu o cunoştea, şi al doilea reclamant, iar drogurile găsite în maşina agentului proveneau din schimbul respectiv. Cu toate acestea, pretinzând provocarea din partea poliţiei, primul reclamant a declarat că a fost informat cu privire la operaţiunea sub acoperire, în timp ce al doilea reclamant a pretins că a fost indus în eroare să accepte banii; ambii reclamanţi susţin că cele două grame de heroină găsite de poliţişti erau cele care au fost acordate de parchet pentru operaţiunea sub acoperire.

57. În lumina acestei controverse şi sub rezerva rolului său subsidiar cu privire la interpretarea probelor, Curtea va examina dacă reclamanţii au putut să conteste în mod eficient aspectul provocării (a se vedea Ramanauskas, pct. 60 - 61, şi Malininas, pct. 34, ambele citate anterior).

58. Tribunalul a hotărât că probele obţinute de la reclamanţi, investigatorul acoperit şi martori au confirmat că a existat provocare din partea poliţiei şi, prin urmare, a achitat reclamanţii pentru acest motiv.

59. Cu toate acestea, pe baza aceloraşi probe, curtea de apel a anulat sentinţa şi i-a condamnat pe reclamanţi pentru trafic de droguri. Procedând astfel, curtea de apel nu a audiat persoanele cărora li s-au luat declaraţii în faţa procurorului şi a tribunalului. Aceasta a acordat mai multă importanţă declaraţiilor obţinute de procuror şi a considerat că declaraţiile date în faţa instanţei nu au fost conforme cu realitatea.

60. Curtea reiterează că, atunci când i se solicită unei curţi de apel să examineze cauza în fapt şi în drept şi să se pronunţe cu privire la aspectul vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, precum în cazul de faţă, aceasta nu poate, în ceea ce priveşte procesul echitabil, să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate în persoană de către reclamant, în cazul în care acesta sau aceasta susţine că nu a săvârşit fapta presupusă a constitui infracţiune (a se vedea Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 35, 8 martie 2007). În prezenta cauză, curtea de apel nu a examinat nicio probă şi nici nu a audiat în mod direct reclamanţii cu privire la fondul acuzaţiilor; faptul că reclamanţii nu au solicitat în mod expres examinarea unor probe suplimentare de către curtea de apel, după cum a subliniat Guvernul, nu împiedică instanţa respectivă să ia măsuri pozitive în acest sens (a se vedea Dănilă, citată anterior, pct. 41). De asemenea, ultimul cuvânt al reclamanţilor în faţa instanţei nu poate fi echivalat cu dreptul acestora de a fi audiaţi de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 58, CEDO 2000-VIII).

61. În afară de aceasta, sub rezerva faptului că nu poate trece cu vederea că depoziţiile unui martor în şedinţă publică şi sub jurământ ar trebui întotdeauna să fie prioritare altor declaraţii făcute de acelaşi martor în cursul urmăririi penale, nici măcar atunci când cele două sunt contradictorii (a se vedea Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, pct. 78, Culegere 1996-II), Curtea nu este convinsă de raţionamentul sumar al curţii de apel pentru a justifica prioritatea acordată declaraţiilor obţinute de procuror. Curtea observă, în special, că bănuielile nutrite de curtea de apel privind lipsa de onestitate a martorilor nu erau justificate de constatările anchetatorilor în această privinţă. Faptul că reclamanţii au fost audiaţi de tribunal şi au avut posibilitatea de a supune martorii unei confruntări la acel moment al procedurii nu schimbă convingerea Curţii în această privinţă.

62. În cele din urmă, spre deosebire de Guvern, Curtea nu este convinsă de răspunsul pe care autorităţile, în special instanţele, l-au dat acuzaţiilor de constrângere din partea poliţiei (a se vedea Ramanauskas, citată anterior, pct. 61). Fie că primul reclamant era sau nu la curent cu acţiunea poliţiei şi fie că al doilea reclamant a fost sau nu indus în eroare să accepte banii, faptele cauzei arată că, dacă nu ar fi existat solicitarea explicită a agentului de a cumpăra droguri, nu ar fi avut loc niciunul dintre evenimentele de la 18 noiembrie.

63. Curtea consideră că curtea de apel nu a examinat în mod corespunzător schimbarea de poziţie a primului reclamant, considerând, fără explicaţii suplimentare, că a refuzat, în faţa instanţelor, să admită implicarea sa în traficul de droguri.

64. În concluzie, având în vedere importanţa şi dificultăţile sarcinii investigatorilor, Curtea consideră, ţinând seama de consideraţiile precedente, că acţiunile ofiţerului de poliţie sub acoperire şi ale colaboratorului acestuia au avut drept consecinţă determinarea reclamanţilor să săvârşească fapta penală pentru care au fost condamnaţi, depăşind simpla investigaţie pasivă a activităţii infracţionale existente, şi că instanţele interne nu au investigat suficient acuzaţiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanţilor a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenţie. În consecinţă, a fost încălcat art. 6(1) din Convenţie în această privinţă.

65. În afară de aceasta, Curtea consideră că, în urma concluziei de mai sus, nu este necesar să se mai examineze celelalte capete de cerere.

[...].

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN UNANIMITATE,

CURTEA,

1. decide să conexeze cererile;

2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 (echitatea procedurii penale şi prezumţia de nevinovăţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 & 1 din Convenţie ca urmare a utilizării mijloacelor de constrângere din partea poliţiei şi a lipsei investigării acestui aspect de către autorităţile interne;

4. hotărăşte că nu este necesar să se examineze celelalte capete de cerere în temeiul art. 6 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să îi plătească primului reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 & 2 din Convenţie, suma de 10.000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul pretenţiilor.

Întocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 29 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 & 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

Josep Casadevall,

preşedinte

Stanley Naismith

grefier adjunct

Despre taxa de poluare auto... din nou

2010-04-15T09:39:00.000-07:00

Alături de impozitul forfetar, “taxa de poluare” auto este probabil cea mai controversată măsură fiscală a ultimilor ani. Introdusă în Codul Fiscal sub forma sa initiala de “taxă de primă înmatriculare”, aceasta avea ca scop declarat protejarea mediului înconjurător prin limitarea pe cât mai mult posibil a importurilor de masini second-hand, vechi si poluante si stimularea inmatriculării autovehiculelor noi, fabricate conform ultimelor standare de emisie de tip Euro.

Dincolo de buna sau reaua credinta a celor ce au hotarat introducerea acestei taxe, poate cel mai important si interesant aspect al taxei este conformitatea sa cu legislatia comunitară si mai ales cu dispozitiile art. 90(1) TCE.

Asa cum am am aratat anterior, inițial taxa a fost denumita de “prima inmatriculare” si era prevăzută de dispozițiile art. 214¹-214³ din Codul fiscal. Ulterior însă, datorită faptului ca reglementarea sa legală îi dădea un pronunțat caracter fiscal, Guvernul României a înlocuit-o prin O.U.G. Nr. 50 / 2007, denumind-o “taxă de poluare”, incercand in acest fel să o facă să semene mai putin cu o taxa de import aplicată mașinilor second-hand și mai mult cu o masura de protecție a mediului inconjurător împotriva autovehiculelor vechi si poluatoare.

În primul rând, se cuvine să menționăm că potrivit art. 90(1) TCE, “Nici un Stat Membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor State Membre , impozite interne de orice natura, mai mari decat cele care se aplica, direct sau indirect produselor nationale similare“.

Pe de alta parte, art. 4(a) din O.U.G. nr. 50 prevede ca obligatia de plata a taxei de poluare exista cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul din categoriile M1 – M3 si N1 – N3 in România, taxa care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu, în vederea finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului. Din cuprinsul acestui text de lege se desprinde concluzia ca la momentul formularii unei solicitari de inmatriculare a unui autovehicul, fie nou, fie „la mâna a doua”, persoana in cauza este obligata sa achite o taxa stabilita pe baza unui algoritm matematic complex, ce are ca baza de pornire nivelul emisiei de dioxid de carbon al autoturismului in cauza.

Daca pentru un autovehicu nou, fie provenit din import (prin import intelegand atat achizitionarea dintr-un stat membru UE, fie din afara spatiului comunitar), fie provenit din productia interna autohtona, aplicarea taxei de poluare nu prezinta probleme, aceasta facandu-se in mod nediscriminatoriu, pentru orice categorie de vehicule, in ceea ce priveste vehiculele „de ocazie” ce au fost anterior inmatriculate intr-un stat membru UE se observa o clara diferenta de tratament, diferenta care in opinia noastra este contrara dispozitiilor art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene. Astfel, pentru un autoturism produs in România sau intr-un alt Stat Membru nu se percepe taxa de poluare la o noua inmatriculare, daca anterior vehiculul a fost inmatriculat in România. Pe de alta parte insa, daca autovehiculul este inmatriculat pentru prima data in România, taxa de poluare este datorata, desi intre cele doua situatii nu exista de fapt nici o deosebire, cu exceptia locului primei inmatriculari.

Art. 90 al TCE a fost introdus tocmai cu scopul de a crea crearea unui spatiu economic unic, in cadrul caruia marfurile (indiferent de Statul Membru in care au fost produse) sa poate circula liber dintr-un stat in altul, fara nici un fel de restrictii fiscale ori de alta natura.

Scopul protectionist al taxei de poluare este dovedit, asa cum au aratat chiar unele instante interne (a se vedea Sentinta Civila nr. 2320 / 05.12.2008 a Tribunalului Cluj – jud. Cristi Danilet), chiar de catre expunerea de motive a proiectului de lege de aprobare a ordonantei, aflata pe site-ul Camerei Deputatilor, in cuprinsul careia se arata ca in lipsa acesteia in România ar fi introduse un numar mare de autovehicule de ocazie vechi, achizitionate datorita pretului mic. In aceste conditii, este clara intentia „legiuitorului” de a restrictiona introducerea in tara a unor autovehicule de ocazie, desi acestea sunt deja inmatriculate intr-un alt Stat Membru si nu de a proteja mediul inconjurator.

In aplicarea si interpretarea dispozitiilor art. 90(1) TCE, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a apreciat ca scopul pentru care o taxa este reglementata nu prezinta relevanta, cat timp aceasta are ca efect o sarcina pecuniara aplicata bunurilor exportate ori importate din/intr-un Stat Membru (hotararea in cauza 7/68 - Comisia Comunitatii Economice Europene contra Republicii Italiene din 10.12.1968). Astfel, au fost considerate ca taxe cu caracter echivalent ce au drept rezultat diminuarea (chiar si potentiala) a consumului, influentand alegerea consumatorului final perceperea unei taxe pe consumul bananelor importate din Columbia (Hotararea Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amministrazione delle finanze dello Stato) ori aplicarea de taxe asupra vinurilor din fructe produse in alte state (Hotararea F. G. Roders BV ş.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen).

Este imbucurator faptul ca instantele nationale din Romania au inteles in marea lor majoritate conscintele noii ordini juridice create in urma aderarii la Uniunea Europeana si au creat o practica constanta in sensul fie a restituirii taxelor deja platie, fie a obligarii serviciilor publice comunitare sa procedeze la inmatricularea autovehiculelor "de ocazie" achizitionate in strainatate. Astfel, un articol postat pe site-ul Juridice.ro scotea in evidenta faptul ca instantele de pe raza Curtilor de Apel Suceava, Targu Mures, Galati, Oradea, Cluj ori Constanta au creat o jurisprudenta constata si unitara in a dispune restituirea taxei deja achitate ori a obligarii inmatricularii autovechiculelor fara plata acestei taxe. Pe de alta parte insa, instantele din raza Curtii de Apel Brasov au apreciat ca dispozitiile comunitare nu restrang libertatea fiecarui Stat Membru de a construi un sistem fiscal care face diferentieri intre anumite produse.

Intr-un final, apreciem ca in aplicarea corecta a principiului "poluatorul plateste", cea mai justa solutie ar fi perceperea unei taxe periodice asupra tuturor autovehiculelor inmatriculate pe teritoriul Romaniei.

O sala de judecata intr-o tara civilizata...

2010-01-05T02:45:00.000-08:00

LINK DIRECT

Taxele judiciare de timbru (actualizate)

2009-08-04T01:03:00.000-07:00

LEGE Nr. 146 din 24 iulie 1997

privind taxele judiciare de timbru

(text în vigoare începând cu data de 17 iulie 2009)

ART. 1

Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege.

ART. 2

(1) Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:

a) până la valoarea de 50 lei - 6 lei;

b) între 51 lei şi 500 lei - 6 lei + 10% pentru ce depăşeşte 50 lei;

c) între 501 lei şi 5.000 lei - 51 lei + 8% pentru ce depăşeşte 500 lei;

d) între 5.001 lei şi 25.000 lei - 411 lei + 6% pentru ce depăşeşte 5.000 lei;

e) între 25.001 lei şi 50.000 lei - 1.611 lei + 4% pentru ce depăşeşte 25.000 lei;

f) între 50.001 lei şi 250.000 lei - 2.611 lei + 2% pentru ce depăşeşte 50.000 lei;

g) peste 250.000 lei - 6.611 lei + 1% pentru ce depăşeşte 250.000 lei.

(1^1) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi cererilor privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, precum şi cererilor privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial; cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxă de timbru dacă este accesorie cererii privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic patrimonial.

(2) În cazul contestaţiei la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestaţii nu poate depăşi suma de 194 lei, indiferent de valoarea contestată.

(3) Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege.

ART. 3

Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel:

a) cereri pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nepatrimonial - 19 lei;

a^1) cereri în anularea sau declararea nulităţii unui act juridic nepatrimonial - 12 lei;

Dacă prin cerere se solicită şi repararea pagubelor suferite, aceasta se taxează conform art. 2 alin. (1).

b) cereri care privesc dreptul de folosinţă a locuinţelor sau a unor încăperi, nelegate de plata anumitor sume de bani, precum şi cereri de ordonanţă preşedinţială al căror obiect nu este evaluabil în bani - 10 lei;

c) cereri pentru:

- stabilirea calităţii de moştenitor - 50 lei/moştenitor

- stabilirea masei succesorale - 3% la valoarea masei succesorale;

- cereri de raport - 3% la valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;

- cereri de reducţiune a liberalităţilor - 3% la valoarea rezervei care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor;

- cereri de partaj - 3% la valoarea masei partajabile.

Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2 alin. (1);

d) cereri de recuzare în materie civilă - 4 lei;

e) cereri de suspendare a executării silite, inclusiv a executării vremelnice, precum şi cereri în legătură cu măsurile asiguratorii - 10 lei;

f) cereri de perimare şi cereri pentru eliberarea ordonanţei de adjudecare - 10 lei;

g) contestaţii în anulare - 10 lei;

h) cereri de revizuire - 10 lei;

i) acţiuni în grăniţuire, în cazul în care nu - cuprind şi revendicarea unei porţiuni de teren - 19 lei;

În ipoteza în care se revendică şi o porţiune de teren, se va adăuga şi taxa corespunzătoare valorii suprafeţei revendicate;

j) acţiuni posesorii şi cereri care au ca obiect servituţi - taxa se va calcula în condiţiile art. 2 alin. (1), la o valoare stabilită la 20% din valoarea bunului a cărui posesie se solicită sau asupra căruia se solicită constituirea unei servituţi;

k) cereri de strămutare în materie civilă - 4 lei;

l) cereri pentru învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în ţară sau în alte ţări şi a oricăror alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care nu sunt executorii potrivit legii - 4 lei;

m) cereri introduse de cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege:

- cererea pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, unei adeverinţe sau oricărui alt înscris - 4 lei;

- cerere cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite - 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 39 lei;

n) cereri pentru refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute, precum şi cereri de repunere în termen - 4 lei;

o) cereri pentru încuviinţarea executării silite - 10 lei;

o^1) cereri pentru emiterea somaţiei de plată - 39 lei;

p) cereri privind instituirea de măsuri asiguratorii asupra navelor şi aeronavelor - 388 lei;

r) cereri de asistenţă judiciară, formulate de autorităţile străine, dacă prin convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate nu s-a stabilit că asistenţa judiciară internaţională se efectuează gratuit:

- înmânarea de acte judiciare sau extrajudiciare - 39 lei;

- efectuarea de comisii rogatorii - 78 lei;

s) cereri de înfiinţare a popririi - 10 lei;

ş) cereri pentru repunerea pe rol, când suspendarea judecării se datorează părţilor - 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea a cărei judecare a fost suspendată;

t) cereri pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitivesau irevocabile - 2 lei;

ţ) cereri pentru legalizarea de copii de pe înscrisurile aflate la dosar, pentru fiecare exemplar de copie - 1 leu/pagină;

ţ^1) cereri pentru eliberarea oricăror alte certificate prin care se atestă fapte sau situaţii rezultate din evidenţele instanţelor de judecată ori cu privire la dosarele aflate în arhiva acestora - 1 leu;

u) notificările şi somaţiile comunicate prin executorii judecătoreşti, pentru fiecare comunicare - 4 lei;

v) cereri adresate Ministerului Justiţiei pentru supralegalizarea înscrisurilor sau copiilor de pe înscrisuri, destinate a fi utilizate în străinătate - 1 leu;

x) cereri adresate Ministerului Justiţiei pentru autorizarea traducătorilor şi interpreţilor - 19 lei.

ART. 3^1

(1) Cererile introduse la instanţele judecătoreşti, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, se taxează potrivit prevederilor art. 2 alin. (1), la valoarea imobilului.

(2) Taxarea cererilor prevăzute la alin. (1) se face la valoarea imobilului declarat de părţi. În cazul în care valoarea declarată de părţi este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camerele notarilor publici, taxarea cererilor se va face la această din urmă valoare.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi la taxarea cererilor în materie de moştenire.

(4) Instanţele de judecată vor solicita la începutul fiecărui an camerelor notarilor publici expertizele privind stabilirea valorilor orientative ale bunurilor imobile din circumscripţia teritorială a instanţei.

ART. 3^2

(1) În cazul cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, instanţa de judecată va solicita extras de carte funciară pentru bunurile imobile ce au carte funciară deschisă sau certificat de sarcini pentru imobilele care nu au carte funciară deschisă, certificat fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale şi dovada debitelor la zi ale cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.

(2) Dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari se aplică în mod corespunzător.

(3) În cazul acestor cereri, dacă instanţa de judecată va dispune efectuarea unei expertize tehnice judiciare, aceasta va fi avizată de oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară.

ART. 4

Cererile pentru acordarea personalităţii juridice, pentru autorizarea funcţionării şi pentru înregistrarea unor persoane juridice se taxează după cum urmează:

a) cereri pentru înregistrarea partidelor politice - 39 lei;

b) cereri pentru acordarea personalităţii juridice asociaţiilor fără scop lucrativ, fundaţiilor, uniunilor şi federaţiilor de persoane juridice fără scop lucrativ, precum şi pentru modificarea actelor constitutive ale acestora - 19 lei.

ART. 5

Cererile formulate în domeniul drepturilor de autor şi de inventator se taxează după cum urmează:

a) cereri pentru recunoaşterea dreptului de autor şi a celor conexe, pentru constatarea încălcării acestora şi repararea prejudiciilor, inclusiv plata drepturilor de autor şi a sumelor cuvenite pentru opere de artă, precum şi pentru luarea de măsuri în scopul prevenirii producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora - 39 lei;

b) cereri pentru recunoaşterea calităţii de inventator, de titular de brevet, a drepturilor născute din brevetul de invenţie, din contractele de cesiune şi licenţă, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului - 39 lei.

ART. 6

În materie comercială, se taxează următoarele cereri:

a) cereri pentru înregistrarea sau autorizarea societăţilor comerciale, precum şi pentru modificarea actelor constitutive ale acestora, cereri pentru excluderea unui asociat, precum şi cereri de dizolvare şi lichidare a unei societăţi comerciale - 39 lei;

b) cereri pentru lichidarea poziţiei dominante a unui agent economic - 39 lei;

c) acţiuni, cereri şi contestaţii introduse în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 278/2004 - 120 lei.

d) *** Abrogată

ART. 7

Taxele judiciare de timbru pentru unele acţiuni şi cereri referitoare la raporturile de familie sunt următoarele:

a) pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 1 şi 2 din Codul familiei - 39 lei;

b) pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 3 din Codul familiei, precum şi în cazul în care reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe ţară - 8 lei;

c) pentru cererile de stabilire a locuinţei minorilor, formulate potrivit art. 100 alin. 3 din Codul familiei, pentru cererea de încredinţare a copiilor minori, introdusă separat de acţiunea de divorţ, pentru cererile de reîncredinţare a copiilor minori ulterior divorţului, pentru acţiunea introdusă de un părinte care a recunoscut unul sau mai mulţi copii, în scopul purtării numelui său, precum şi pentru cererile de încredinţare a copiilor minori din afara căsătoriei, formulate potrivit art. 65 din Codul familiei - 6 lei.

ART. 8

Cererile formulate potrivit Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 cu modificările şi completările ulterioare, se taxează după cum urmează:

a) cereri pentru soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notarilor publici - 8 lei;

b) plângeri împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial - 8 lei;

c) cereri pentru supralegalizarea semnăturii şi a sigiliului notarului public de către Ministerul Justiţiei - 4 lei.

ART. 8^1

(1) Cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxează potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. c).

(2) După plata taxelor succesorale, eliberarea de noi copii de pe hotărârile judecătoreşti prevăzute la alin. (1) se taxează cu 2 lei.

ART. 8^2

Cererile formulate potrivit Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, se taxează după cum urmează:

a) cereri pentru soluţionarea conflictelor de competenţă între birourile executorilor judecătoreşti - 8 lei;

b) plângeri împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită - 8 lei;

c) cereri pentru supralegalizarea semnăturii şi a ştampilei executorului judecătoresc - 4 lei.

ART. 9

(1) *** Abrogat

(2) *** Abrogat

(3) *** Abrogat

(4) *** Abrogat

(5) *** Abrogat

(6) Acţiunile şi cererile prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare şi de Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 cu modificările şi completările ulterioare, altele decât cererile de efectuare a operaţiunilor de publicitate, se taxează cu 8 lei.

(7) *** Abrogat

ART. 10

Cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale.

ART. 11

(1) Cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din:

- taxa datorată pentru cererea sau acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă;

- taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani.

(2) Se timbrează cu 4 lei cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva următoarelor hotărâri judecătoreşti:

- încheierea de scoatere în vânzare a bunurilor în acţiunea de partaj;

- încheierea de suspendare a judecării cauzei;

- hotărârile de declinare a competenţei şi de dezînvestire;

- hotărârile de anulare a cererii, ca netimbrată sau nesemnată;

- hotărârile prin care s-a respins cererea, ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat.

ART. 12

Cererile în vederea declarării recursului în anulare în cauze civile, adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se taxează cu 8 lei.

ART. 13

Toate celelalte acţiuni şi cereri neevaluabile în bani, cu excepţia celor scutite de plata taxei judiciare de timbru potrivit legii, se timbrează cu 8 lei.

ART. 14

Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel.

ART. 15

Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la:

a) încheierea, executarea şi încetarea contractului individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, stabilirea impozitului pe salarii, drepturile decurgând din executarea contractelor colective de muncă şi cele privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, precum şi executarea hotărârilor pronunţate în aceste litigii;

b) plata muncii membrilor cooperativelor de producţie meşteşugărească, de producţie mixtă agricolă-meşteşugărească, de invalizi şi de prestări de servicii;

c) obligaţiile legale şi contractuale de întreţinere;

d) stabilirea şi plata pensiilor, precum şi alte drepturi prevăzute prin sistemele de asigurări sociale;

e) stabilirea şi plata ajutorului de şomaj, a ajutorului de integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin, a ajutorului social, a alocaţiei de stat pentru copii, a drepturilor persoanelor handicapate şi a altor forme de protecţie socială prevăzute de lege;

f) restituirea de către persoanele fizice şi juridice care folosesc personal salariat a sumelor acordate de organul de asigurare cu titlu de pensii şi ajutoare sociale celor accidentaţi în muncă;

f^1) stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice;

g) stabilirea şi acordarea despăgubirilor decurgând din condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept;

h) adopţie, constatarea abandonului, ocrotirea minorilor, tutelă, curatelă, interdicţie judecătorească, asistenţa bolnavilor psihic periculoşi, precum şi la exercitarea de către autoritatea tutelară a atribuţiilor ce îi revin;

i) sancţionarea contravenienţilor;

j) protecţia consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenţilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor;

k) stabilirea drepturilor persoanelor fizice acţionare la societăţile comerciale agricole pe acţiuni;

l) valorificarea drepturilor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie;

m) amenzile de orice fel:

n) exercitarea drepturilor electorale;

o) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea;

p) orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru;

r) cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente;

s) stabilirea şi acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările ulterioare;

t) drepturile şi interesele legitime pretinse de foştii deţinuţi şi persecutaţi pentru motive politice în perioada regimului comunist din România.

ART. 16

Sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi contestaţiile introduse la curtea de apel împotriva hotărârilor comisiilor constituite în temeiul art. 20 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

ART. 16^1

Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile, acţiunile şi căile de atac formulate de către prefect sau primar pentru anularea actelor juridice făcute sau emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

ART. 17

Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.

ART. 17^1

Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile pentru înregistrarea asociaţiilor de proprietari, de locatari sau mixte, adresate judecătoriei.

ART. 17^2

Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile pentru dizolvarea societăţilor comerciale şi a grupurilor de interes economic, formulate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

ART. 18

(1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiţiei.

(2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.

(3) Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.

(4) În cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare, taxa de timbru se restituie total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate.

ART. 18^1

În cazul taxelor datorate pentru cereri adresate Ministerului Justiţiei, soluţionarea cererii de reexaminare este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

ART. 19

Taxele judiciare de timbru, precum şi sumele provenite din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti se plătesc în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul. Taxele judiciare de timbru, precum şi sumele provenite din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti pot fi plătite şi prin unităţi bancare în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale, costurile operaţiunilor de transfer fiind în sarcina debitorului taxei.

ART. 20

(1) Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

(2) Dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. În cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate în acţiune sau în cerere, după ce a fost înregistrată, taxa judiciară de timbru se percepe la valoarea iniţială, fără a se ţine seama de reducerea ulterioară.

(3) Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.

(4) Dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

(5) În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

ART. 21

(1) Persoanele fizice pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008.

(2) Instanţa acordă persoanelor juridice, la cerere, facilităţi sub formă de reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri introduse la instanţele judecătoreşti, în următoarele situaţii:

a) cuantumul taxei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate;

b) plata integrală a taxei, potrivit art. 20, nu este posibilă deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condiţiile legii, indisponibilizate.

(3) În mod excepţional, instanţa poate acorda persoanelor juridice reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în alte cazuri în care apreciază, faţă de datele referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, că plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice.

(4) Reducerea taxei de timbru poate fi acordată separat sau, după caz, împreună cu eşalonarea sau amânarea plăţii.

ART. 21^1

(1) Pentru soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, instanţa poate solicita orice lămuriri şi dovezi părţii sau informaţii scrise autorităţilor competente.

(2) Asupra cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei de timbru instanţa se pronunţă fără citare, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. Încheierea se comunică solicitantului şi părţii adverse, dacă este cazul.

(3) Împotriva încheierii, părţile interesate pot formula cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii.

(4) Cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, instanţa pronunţându-se prin încheiere irevocabilă.

ART. 21^2

(1) În cazul încuviinţării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, prin încheiere se vor stabili, după caz, cota de reducere sau cuantumul redus al taxei, termenul sau termenele de plată şi cuantumul ratelor.

(2) Eşalonarea plăţii taxelor judiciare se poate face pe parcursul a cel mult 2 ani.

(3) În cazul eşalonării sau amânării, instanţa transmite hotărârea de încuviinţare, care constituie titlu executoriu, Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite. În titlul executoriu se vor menţiona şi codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare a debitorului. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Economiei şi Finanţelor în a căror rază teritorială îşi are sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

ART. 22 *** Abrogat

ART. 23

(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, în următoarele cazuri:

a) când taxa plătită nu era datorată;

b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal;

c) când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale;

d) când, în procesul de divorţ, părţile au renunţat la judecată ori s-au împăcat;

e) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă;

f) în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicţională.

(2) În cazul prevăzut la lit. d), se restituie jumătate din taxa plătită, iar în cazul prevăzut la lit. e), taxa se restituie proporţional cu admiterea contestaţiei.

(2^1) În cazul în care, până la prima zi de înfăţişare, părţile încheie tranzacţie sau renunţă la judecată, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie în întregime, iar în cazul în care tranzacţia ori renunţarea la judecată intervin ulterior primei zile de înfăţişare, se restituie până la jumătate din suma achitată, ţinând seama de actele procesuale deja îndeplinite.

(3) Dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale.

(4) Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti sau, după caz, parchetului la care s-a introdus acţiunea sau cererea.

ART. 24

(1) Taxele judiciare de timbru plătite prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile nu se restituie.

(2) De asemenea, nu se restituie taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi acţiuni anulate ca insuficient timbrate.

ART. 25

(1) Din sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare, un procent de 25% constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei. Executarea silită a debitelor se efectuează de organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare.

(2) Din diferenţa de 75% din sumele prevăzute la alin. (1) se constituie un fond cu destinaţie specială pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei, în contul nr. 119 01.07. "Fondul pentru stimularea personalului potrivit dispoziţiilor legale".

(3) Repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.

(4) Disponibilităţile de la finele anului se vor reporta în anul următor, pentru a fi cheltuite cu aceeaşi destinaţie.

ART. 25^1

În scopul colectării sumelor prevăzute la art. 25, se vor deschide pe seama Ministerului Justiţiei conturi la unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului - nr. 50.32. "Disponibil din sume colectate pentru bugetul de stat". Lunar, Ministerul Justiţiei va vira în fondul cu destinaţie specială cota de 75% din totalul încasărilor.

ART. 26

(1) O cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaţilor, ale notarilor publici şi ale executorilor judecătoreşti se constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprinde distinct în bugetele de venituri şi cheltuieli ale Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel:

a) o cotă de 70% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, din care 50% va fi folosită pentru finanţarea sistemului de ajutor public judiciar şi a sistemului de asistenţă juridică, iar 20% va avea ca destinaţie cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente;

b) o cotă de 10% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Consiliului Superior al Magistraturii şi va fi folosită pentru asigurarea pregătirii profesionale a judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi a personalului din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii şi, respectiv, Şcoala Naţională de Grefieri, precum şi pentru cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente;

c) o cotă de 10% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

d) o cotă de 10% va fi cuprinsă în bugetul de venituri şi cheltuieli al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca destinaţie cheltuieli de investiţii şi cheltuieli curente.

(2) Disponibilităţile de la finele anului se vor reporta în anul următor pentru a fi cheltuite cu aceeaşi destinaţie.

(3) Diferenţa de procent de 25% din sumele prevăzute la alin. (1) se constituie venituri la bugetele locale.

(4) Sumele provenind din taxele judiciare de timbru se constituie venituri la bugetele locale.

ART. 27

Ministerul Finanţelor Publice va crea un cont bugetar separat pentru încasarea veniturilor prevăzute la art. 25 şi 26 din prezenta lege, pe care îl va comunica Ministerului Justiţiei, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Uniunii Avocaţilor din România, Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, Casei de Economii şi Consemnaţiuni, precum şi tuturor băncilor.

ART. 28

(1) Nivelul taxelor judiciare de timbru prevăzute de prezenta lege se actualizează o dată pe an cu indicele ratei inflaţiei, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi a Ministerului Finanţelor Publice.

(2) Pentru aplicarea prezentei legi, Ministerul Justiţiei, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, va elabora norme metodologice în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.

ART. 29

Taxele judiciare de timbru, achitate sau transmise spre încasare înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, rămân valabile în situaţia în care eliberarea actului sau prestarea serviciului taxabil are loc după această dată.

ART. 30

(1) Prezenta lege intră în vigoare în termen de 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

- art. 1 lit. a), art. 3 lit. a), b), c), f), h), i), j) şi k), art. 3 lit. e) şi g), art. 9, art. 12 şi 13 (numai în ce priveşte acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac la instanţele judecătoreşti), precum şi art. 6 alin. 2 (modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1996) din Decretul nr. 199/1955 asupra taxelor de timbru;

- art. 1 - 8 şi art. 14 - 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.295/1990 privind taxele de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi asupra actelor de notariat şi serviciilor prestate de acestea, cu modificările ulterioare;

- art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990;

- [Liniuţa a 4-a] *** Abrogată

- cap. I din anexa nr. 2 la Ordonanţa Guvernului nr. 10/1993 privind actualizarea, în funcţie de rata inflaţiei, a unor taxe stabilite în sume fixe pentru serviciile prestate în favoarea unor persoane fizice şi juridice, aprobată prin Legea nr. 102/1994;

- art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 37/1995 privind stabilirea taxelor de timbru pentru activitatea notarială, aprobată şi modificată prin Legea nr. 105/1995;

- art. 150 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;

- art. 5 lit. c) din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni;

- art. 26 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 888/1996 pentru aprobarea Statutului Casei de Economii şi Consemnaţiuni;

- art. 69 alin. (2) din Legea locuinţei nr. 114/1996;

- orice alte dispoziţii contrare.

CHICAGO

2009-07-03T01:30:00.001-07:00

Mandatul european de arestare

2009-01-22T00:28:00.000-08:00

La data de 1 decembrie 2008, in cauza C-388/08 PPU Camera a III-a a Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene a pronuntat o hotarare in urma formularii in baza art. 35 UE a unui numar de trei intrebari preliminare de catre Korkein oikeus (Curtea Suprema din Finlanda).

Cererea a fost formulata in cadrul procedurii penale declansate impotriva lui Artur Leymann si Aleksei Pustovarov, acuzati de săvârsirea unei infractiuni grave referitoare la stupefiante si predati autoritătilor finlandeze în temeiul unor mandate europene de arestare.

Întrebările preliminare adresate au fost:

„1) Cum trebuie interpretată expresia “infracţiune […] alta decât cea care a motivat predarea” utilizată la articolul 27 alineatul (2) din decizia – cadru şi, mai precis, care sunt criteriile relevante pentru a stabili dacă descrierea faptelor pe care se întemeiază acuzarea diferă de cea pe care s-a întemeiat predarea, astfel încât trebuie să se considere că este o “altă infracţiune”, care nu poate fi urmărită decât cu consimţământul menţionat la articolul 27 alineatul (3) litera (g) şi alineatul (4)?

2) Articolul 27 alineatul (2) din decizia – cadru trebuie interpretat în sensul că procedura consimţământului prevăzută la alineatul (3) litera (g) şi la alineatul (4) ale aceluiaşi articol trebuie să se aplice într-un caz în care atât mandatul de arestare, cât şi acuzarea definitivă [priveau] o infracţiune gravă referitoare la stupefiante, dar descrierea faptelor care fac obiectul acuzării a fost modificată ulterior astfel încât acuzarea privea o altă categorie de stupefiante decât cea menţionată în mandatul de arestare?

3) Cum trebuie interpretat articolul 27 alineatul (2) din decizia - cadru potrivit căruia o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o altă infracţiune, având în vedere în special procedura consimţământului prevăzută la alineatul (4) al aceluiaşi articol şi ţinând seama de dispoziţia din articolul 27 alineatul (3) litera (c), potrivit căreia “principiul specialităţii” nu se aplică în cazul în care procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei?

a) În cazurile în care se aplică procedura consimţământului, dispoziţiile menţionate mai sus trebuie interpretate în sensul că nu se opun efectuării unor acte de urmărire penală, desfăşurării unui proces şi pronunţării unei hotărâri cu privire la respectiva infracţiune înainte de primirea consimţământului, cu condiţia ca persoana bănuită de comiterea infracţiunii să nu fie supusă, pe baza faptului că este bănuită, unor măsuri privative sau restrictive de libertate?

b) Cum trebuie apreciată împrejurarea că o procedură penală care implică restrângerea libertăţii priveşte mai multe infracţiuni, iar pentru una dintre acestea se aplică procedura consimţământului? În acest caz, dispoziţiile menţionate trebuie interpretate în sensul că nu se opun efectuării unor acte de urmărire penală, desfăşurării unui proces şi pronunţării unei hotărâri cu privire la respectiva infracţiune înainte de primirea consimţământului, deşi suspectul a fost supus în cursul procedurii unei măsuri restrictive de libertate, din moment ce această restrângere se întemeia legal pe alte capete de acuzare?”

In hotararea sa, Camera a III-a a Curtii de Justitie a stabilit:

1) Pentru a determina dacă infracţiunea în cauză este o „infracţiune […] alta decât cea care a motivat predarea", în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia – cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, care necesită aplicarea procedurii consimţământului prevăzute la articolul 27 alineatul (3) litera (g) şi alineatul (4) din această decizie – cadru, este necesar să se verifice dacă elementele constitutive ale infracţiunii, potrivit descrierii legale a acesteia în statul membru emitent, sunt cele pentru care persoana a fost predată şi dacă există o corespondenţă suficientă între datele care figurează în mandatul de arestare şi cele menţionate în actul de procedură ulterior. Sunt admise schimbări în circumstanţele referitoare la timp şi la loc, în măsura în care acestea decurg din elementele culese pe parcursul procedurii derulate în statul membru emitent cu privire la comportamentele descrise în mandatul de arestare, nu modifică natura infracţiunii şi nu conduc la motive de neexecutare în temeiul articolelor 3 şi 4 din decizia – cadru menţionată.

2) În împrejurări precum cele din acţiunea principală, o schimbare în descrierea infracţiunii, având ca obiect categoria de stupefiante în cauză, nu este, în sine, de natură să caracterizeze o „infracţiune […] alta decât cea care a motivat predarea", în sensul articolului 27 alineatul (2) din Decizia - cadru 2002/584.

3) Excepţia prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) din Decizia - cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că, în cazul unei „infracţiuni […] alta decât cea care a motivat predarea", consimţământul trebuie solicitat, conform articolului 27 alineatul (4) din această decizie‑cadru, şi obţinut dacă este necesară executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. Persoana predată poate fi urmărită penal şi condamnată pentru o astfel de infracţiune înainte ca acest consimţământ să fie obţinut, în măsura în care nu se aplică nicio măsură restrictivă de libertate pe parcursul urmăririi penale sau al judecării infracţiunii respective. Cu toate acestea, excepţia prevăzută la articolul 27 alineatul (3) litera (c) nu se opune posibilităţii ca persoana predată să fie supusă unei măsuri restrictive de libertate înainte de obţinerea consimţământului, în condiţiile în care această restrângere este legal justificată de alte capete de acuzare menţionate în mandatul european de arestare.

Principiul ne bis in idem in dreptul comunitar - Hotararea Klaus Bourquain

2008-12-16T02:15:00.000-08:00

HOTĂRÂREA CURȚII

(Camera a doua)

11 decembrie 2008

„Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem – Domeniu de aplicare – Condamnare în lipsă pentru aceleași fapte – Noțiunea «hotărâre definitivă» – Norme procedurale de drept intern – Noțiunea «pedeapsă care nu mai poate fi executată»”

În cauza C‑297/07,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 35 UE de Landgericht Regensburg (Germania), prin Decizia din 30 mai 2007, primită de Curte la 21 iunie 2007, în procedura penală împotriva lui

Klaus Bourquain

[...]

1. Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 (denumită în continuare „CAAS”).

2. Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate în Germania la 11 decembrie 2002 împotriva domnului Bourquain, resortisant german, sub aspectul infracțiunii de omor, în timp ce o procedură penală declanșată, pentru aceleași fapte, de către o autoritate judiciară dintr‑un alt stat contractant împotriva persoanei menționate fusese soluționată deja, la 26 ianuarie 1961, printr‑o hotărâre de condamnare în lipsă.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii Europene

3. Potrivit articolului întâi din Protocolul privind integrarea acquis‑ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeanăși la Tratatul de instituire a Comunității Europene prin Tratatul de la Amsterdam (denumit în continuare „protocolul”), 13 state membre ale Uniunii Europene, printre care Republica Federală Germania și Republica Franceză, sunt autorizate să instituie între ele o cooperare consolidată în domeniile aflate sub incidența domeniului de aplicare al acquis‑ului Schengen, astfel cum acesta este definit în anexa la protocolul menționat.

4. Din acquis‑ul Schengen astfel definit fac parte, în special, Acordul dintre guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen, la 14 iunie 1985 (JO 2000, L 239, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177), precum și CAAS. [...]

6. Potrivit articolului 54 din CAAS, care face parte din capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne bis in idem”, din titlul III din convenție, intitulat „Poliția și securitatea”:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei Părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor Părții contractante care a pronunțat sentința.”

7. Articolul 57 alineatele (1) și (2) din CAAS prevede:

„(1) Dacă o Parte contractantă acuză o persoană de comiterea unei infracțiuni și autoritățile competente ale acestei Părți contractante au motive să creadă că acuzația are legătură cu aceleași fapte pentru care s‑a pronunțat o hotărâre definitivă într‑un proces desfășurat pe teritoriul altei Părți contractante, autoritățile respective, dacă consideră necesar, solicită informațiile necesare de la autoritățile competente ale Părții contractante pe al cărei teritoriu s‑a pronunțat deja hotărârea definitivă.

(2) Informațiile solicitate vor fi furnizate cât mai curând posibil și sunt luate în considerare când se decide acțiunea de întreprins în cadrul procedurii în curs de desfășurare.” […]

Situația de fapt din procedura penală și întrebarea preliminară

18. La 26 ianuarie 1961, la Bône (Algeria), domnul Bourquain, angajat în Legiunea străină franceză, a fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea de Tribunalul militar permanent al zonei Est Constantinoise pentru săvârșirea infracțiunilor de dezertare și de omucidere cu intenție.

19. În aplicarea Codului francez de justiție militară pentru trupele de uscat, acest tribunal militar permanent a considerat ca dovedită împrejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze la trecerea de frontieră algeriano‑tunisiană, domnul Bourquain a împușcat mortal un alt legionar, tot de cetățenie germană, care a vrut să împiedice dezertarea.

20. Domnul Bourquain, refugiat în Republica Democrată Germană, nu ar fi aflat de notificarea hotărârii pronunțate în lipsă, iar pedeapsa aplicată prin hotărârea considerată pronunțată într‑o procedură contradictorie nu a putut fi executată.

21. Domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul urmăririi penale, nici în Algeria, nici în Franța. De altfel, în Franța, toate infracțiunile săvârșite în legătură cu războiul din Algeria au fost amnistiate prin legile menționate mai sus. În schimb, în Republica Federală Germania a fost deschisă o anchetă împotriva sa pentru aceleași fapte și, în 1962, a fost transmis un mandat de arestare autorităților din fosta Republică Democrată Germană, care l‑au respins.

22. La sfârșitul anului 2001, s‑a descoperit că domnul Bourquain locuia în regiunea Regensburg (Germania). La 11 decembrie 2002, Staatsanwaltschaft Regens-burg (parchetul din Regensburg) l‑a trimis în judecată sub aspectul infracțiunii de omor, la instanța de trimitere, pentru aceleași fapte, în temeiul articolului 211 din Codul penal german.

23. În aceste împrejurări, prin scrisoarea din 17 iulie 2003, instanța de trimitere a solicitat informații Ministerului Justiției din Franța, în conformitate cu articolul 57 alineatul (1) din CAAS, pentru a stabili dacă hotărârea Tribunalului militar permanent al zonei Est Constantinoise, pronunțată la 26 ianuarie 1961, împiedică începerea unei proceduri penale în Germania pentru aceleași fapte, având în vedere interdicția dublei urmăriri penale, prevăzută la articolul 54 din CAAS.

24. Parchetul de pe lângă Tribunalul militar din Paris a răspuns acestei solicitări de informații, arătând în special următoarele:

„Hotărârea pronunțată în lipsă la 26 ianuarie 1961 împotriva [domnului Bourquain] are putere de res judicata. Decizia de condamnare la pedeapsa capitală a devenit irevocabilă în 1981. Întrucât, în dreptul francez, termenul de prescripție a executării pedepsei în materie de crime este de 20 de ani, hotărârea nu mai poate fi executată în Franța.” [...]

26. Landgericht Regensburg, apreciind că articolul 54 din CAAS ar putea fi interpretat în sensul că, pentru a împiedica o nouă urmărire penală într‑un stat contractant, prima condamnare într‑un proces desfășurat pe teritoriul unui alt stat contractant trebuie să fi fost executabilă la un anumit moment din trecut, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într‑un proces pe teritoriul unei Părți contractante poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă pentru aceleași fapte, în cazul în care pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnată?" […]

In ceea ce priveste intrebarea preliminara

33. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS se poate aplica în cazul unei proceduri penale declanșate într‑un stat contractant pentru fapte cu privire la care s‑a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într‑un proces pe teritoriul altui stat contractant, deși pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnat.

34. Cu titlu introductiv, trebuie precizat, pe de o parte, astfel cum a arătat Comisia în observațiile scrise, că, în principiu, și o condamnare în lipsă se poate încadra în domeniul de aplicare al articolului 54 din CAAS și poate constitui astfel un impediment procedural în calea începerii unei noi proceduri.

35. Într‑adevăr, în primul rând, din însăși redactarea articolului 54 din CAAS rezultă că hotărârile pronunțate în lipsă nu sunt excluse din domeniul său de aplicare, condiția prealabilă de aplicare a acestui articol 54 fiind exclusiv aceea a pronunțării unei hotărâri definitive într‑un proces pe teritoriul unei Părți contractante.

36. În al doilea rând, trebuie amintit că aplicarea articolului 54 din CAAS nu este subordonată armonizării sau apropierii legislațiilor penale ale statelor contractante în materia hotărârilor pronunțate în lipsă (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește procedurile de stingere a acțiunii penale, Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 32).

37. În aceste condiții, articolul 54 din CAAS, aplicat fie în cazul unei hotărâri în lipsă, pronunțată în conformitate cu legislația națională a unui stat contractant, fie în cazul unei hotărâri obișnuite, implică în mod necesar existența unui sentiment de încredere reciprocă a statelor contractante în sistemele lor de justiție penală și acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal în vigoare în alte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor intern ar conduce la o soluție diferită (a se vedea în acest sens Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 33).

38. Pe de altă parte, astfel cum au susținut mai multe state membre, precumși Comisia, în observațiile lor scrise, trebuie verificat în ce măsură condamnarea în lipsă pronunțată de Tribunalul militar permanent al zonei Est Constantinoise este „definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS, ținând seama de imposibilitatea de executare imediată a pedepsei, determinată de obligația impusă de dreptul francez de a desfășura, în cazul reapariției persoanei condamnate în lipsă, un nou proces, de această dată în prezența acesteia.

39. În această privință, guvernele ceh și maghiar nu sunt de părere că hotărârea Tribunalului permanent amintit constituie un obstacol definitiv în calea continuării acțiunii penale, tocmai din cauza acestei obligații de a declanșa o nouă procedură în cazul arestării persoanei condamnate în lipsă.

40. Totuși, simplul fapt că procedura de judecare în lipsă ar impune, în temeiul dreptului francez, redeschiderea procesului în cazul în care domnul Bourquain ar fi fost reținut în cursul perioadei de prescripție a executării pedepsei, dar înainte de intervenirea amnistiei, și anume între 26 ianuarie 1961 și 31 iulie 1968, nu exclude în sine calificarea acestei hotărâri de condamnare în lipsă drept decizie definitivă în sensul articolului 54 din CAAS.

41. Astfel, pentru a respecta obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita ca o persoană să fie urmărită penal pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație (a se vedea Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 38), este necesară respectarea, în cadrul Uniunii Europene, a unei hotărâri precum cea pronunțată la 26 ianuarie 1961 de Tribunalul militar permanent al zonei Est Constantinoise, prin care s‑a decis definitiv cu privire la faptele imputate persoanei interesate, în conformitate cu legislația statului contractant care a declanșat prima procedură penală.

42. Într‑adevăr, realizarea obiectivului menționat ar fi compromisă dacă particularitățile unor proceduri naționale, precum cele cuprinse în dispozițiile articolelor 120 și 121 din Codul francez de justiție militară pentru trupele de uscat, nu ar permite să se rețină o interpretare a noțiunii de hotărâre definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, care să includă hotărârile pronunțate în lipsă în conformitate cu legislația internă.

43. În orice caz, se impune constatarea că Parchetul de pe lângă Tribunalul militar din Paris, fără a face nicio trimitere la faptul că infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain au fost amnistiate în 1968, observă că hotărârea de condamnare pronunțată împotriva sa a devenit definitivă în 1981, adică înainte de declanșarea celei de a doua proceduri penale, în 2002, în Germania.

44. În această privință, trebuie adăugat că, deși Legea nr. 68‑697 privind amnistia are drept consecință faptul că, de la intrarea sa în vigoare, infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain nu mai pot sancționate, efectele aceleași legi, astfel cum sunt descrise în special la articolele 9 și 15 din Legea nr. 66‑396, nu pot fi interpretate în sensul că nu mai există o primă hotărâre în sensul articolului 54 din CAAS.

45. Întrucât, în împrejurările din speță, hotărârea pronunțată în absența persoanei interesate trebuie considerată definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie stabilit dacă este îndeplinită condiția privind executarea la care se referă articolul menționat, și anume ca pedeapsa să nu mai poată fi executată, și în situația în care, în niciun moment din trecut, chiar înainte de amnistie sau de prescripție, pedeapsa aplicată prin prima condamnare nu a putut fi direct executată.

46. În această privință, guvernul maghiar a susținut că expresia din articolul 54 din CAAS, ca pedeapsa „să nu mai poată fi executată” conform legilor Părții contractante care a pronunțat sentința, trebuie să fie interpretată în sensul că pedeapsa pronunțată trebuia să fie executabilă cel puțin la data pronunțării, în lumina normelor statului contractant care a pronunțat sentința.

47. Totuși, această condiție privind executarea nu prevede ca, în temeiul dreptului acestui stat care a pronunțat sentința, pedeapsa să poată fi direct executată, ci impune numai ca pedeapsa aplicată printr‑o hotărâre definitivă „să nu mai poată fi executată”. Cuvintele „nu mai” se referă la momentul la care începe noua urmărire penală, cu privire la care instanța competentă din al doilea stat contractant trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile la care se referă articolul 54 din CAAS.

48. Prin urmare, condiția privind executarea la care se referă articolul menționat este îndeplinită în cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură penală împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în primul stat contractant, pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform legilor acestui stat.

49. Această interpretare este confirmată de obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita urmărirea penală a unei persoane pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante, în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație.

50. Acest drept la libera circulație nu poate fi garantat efectiv, într‑o situație precum cea din acțiunea principală, decât dacă persoana are garanția că, odată condamnată și în cazul în care pedeapsa care i‑a fost aplicată nu mai poate fi executată conform legilor statului contractant care a pronunțat sentința, ea se va putea deplasa în interiorul spațiului Schengen fără temerea de a fi urmărită penal într‑un alt stat contractant pentru motivul că pedeapsa nu a putut fi direct executată din cauza unor particularități procedurale ale dreptului intern al primului stat contractant.

51. Or, în acțiunea principală, în care este cert faptul că pedeapsa aplicată nu mai putea fi executată în anul 2002, când a fost declanșată a doua procedură penală, în Germania, ar fi contrar unei aplicări utile a articolului 54 din CAAS să se înlăture aplicarea sa numai din cauza unor particularități ale procedurii penale franceze care condiționau executarea pedepsei de o nouă condamnare pronunțată în prezența inculpatului.

52. În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că principiul ne bis in idem consacrat de articolul 54 din CAAS se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într‑un stat contractant pentru fapte cu privire la care s‑a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într‑un proces pe teritoriul altui stat contractant, deși, potrivit legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, din cauza unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală. [...]

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) decide:

Principiul ne bis in idem, consacrat de articolul 54 din Convenția deaplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg), la 19 iunie 1990, se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într‑un stat contractant pentru fapte cu privire la care s‑a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului într‑un proces pe teritoriul altui stat contractant, deși, potrivit legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i‑a fost aplicată nu a putut fi niciodată direct executată, din cauza unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală.